FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuşi Doamne! Nu când vreau eu, ci TU.
Nu cum vreau eu, ci CUM vrei TU. Amin.
O zi grea. Dificilă. La final, o astâmpărare... oare a oboselii...? A puţinei rugăciuni. Este oricum, numai cum vreau eu nu. Şi ce e mai important, e întotdeauna mai bine. Oare acest sacrificiu al nostru este într-adevăr un sacrificiu?
Iată-mă, la 30 de ani, reîntors la credinţă (reîntors sau, pur şi simplu, convertit?). Şi dincolo de asta - dacă mai poate fi ceva important dincolo de asta, iată-mă la 30 de ani epuizat psihic de boală. O numesc generic boală, dar ştiu că este alcoolismul tatălui combinat cu nevroza maternă, cu depresiile cronice. Boala psihică la mine se leagă puternic de mândrie, deci de ne-umilinţă, de ne-smerenie. Atâta timp nu am conştientizat că ne putem lăsa să fim distruşi de mândrie. Am crezut mereu că mândria este doar a abuzatorului activ, dar există o formă de rezistenţă şi îndârjire pasivă, total necreştină, la fel de ucigătoare, pe care am practicat-o şi încă o practic. Nimic nu este mai important decât pocăinţa.
Părintele Paisie Aghioritul despre pocăinţă: „Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L „îndoaie“ pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare şi să rămână cu El, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înalţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte“ (Luca 15:7), spune Evanghelia.
Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare. Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuşi.
Este şi foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască şi astfel să se slobozească din iadul cel mic în care trăieşte, care îl duce la cel mai mare şi rău, la cel veşnic. Astfel el se lipseşte şi de bucuriile paradisiace pământeşti, care se continuă în rai lângă Dumnezeu cu bucurii mult mai mari şi veşnice.
Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, este în afară şi de sine. Vezi, în Evanghelie, că fiul risipitor „venindu-şi în sine, a spus: Merge-voi la tatăl meu”. Adică atunci când şi-a revenit, când s-a pocăit, atunci a zis: „Merge-voi la tatăl meu”. Cât timp trăise în păcat, era în afară de el, nu era raţional, deoarece păcatul este în afară de raţiune.
- Părinte, Avva Alonie spune: „De va vrea omul, de dimineaţa până seara vine la măsura dumnezeiască“ (Pateric, Avva Alonie, 3, p.37). La ce se referă?
- Viaţa duhovnicească nu are trebuinţă de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad în rai, dacă se pocăieşte. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face şi diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăinţa! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-şi aducă omul în minte şi s-a mântuit. Un gând de mândrie să-şi aducă şi s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăieşte şi îl află moartea aşa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoţit şi de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Pentru că gândul este gând, dar există şi inima. „Şi cu sufletul şi cu inima şi cu gândul”, spune cântăreţul. Mi se pare că Avva se referă la o stare mai permanentă. Este trebuinţă de un interval de timp ca să ajungă cineva într-o stare bună. Dacă greşesc şi mă pocăiesc, sunt iertat în aceeaşi clipă. Dacă am duh de nevoinţă, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez. - Părinte, un om în vârstă se poate ajuta duhovniceşte pe sine însuşi? - Da, căci mai ales atunci când cineva îmbătrâneşte, i se dă posibilitatea să se pocăiască, pentru că îl părăsesc iluziile. Mai întâi, deoarece odinioară, când a avut puteri trupeşti şi n-a
Omul nepocait este nespus de crud întâmpinat greutăţi, nu şi-a dat seama de slăbiciunile lui şi credea că se află într-o stare bună. Acum, când întâmpină greutatea şi se plânge, este ajutat să înţeleagă că nu este în regulă, că şchiopătează şi că trebuie să se pocăiască. Dacă pune în valoare duhovniceşte puţinii ani ai vieţii ce i-au mai rămas şi foloseşte şi experienţa ce a dobândit-o în numeroşii ani ai vieţii sale trecute, nu-l va lăsa Hristos, ci îl va milui.” Viaţa acum îmi pare altfel, neraţionalizată, neplanificată, e o deschidere continuă către prezent, care aduce mereu evenimente neaşteptate şi... atât de potrivite. E un fel de lăsare liberă, o curgere frumoasă, o dez-fixare, o dez-obdedare a sufletului meu. E o ieşire treptată şi timidă din frică. O creştere în dragoste. Contacte scurte cu aproapele meu, care se produc pe durerea mea, acolo, îl simt cum îmi atinge durerea şi mă retrag şi în scurtă vreme durerea dispare şi este înlocuită de o simplă bucurie de a fi. E ca un fel de dez-îngrijorare, o ne-ancorare în gândul celuilalt, şi îl simt pe celalalt rămânând temporar surprins, perplex, gata să intre în defensivitate, mă adulmecă, mă simte şi... nu e cazul. Doamne, nu mai e cazul pentru defensivitate. Dar eu rămân pe jumătate deschis, pe jumătate închis, pentru că mă doare atât de puternic această deschidere, aceste prime legături vii cu aproapele meu. E o suferinţă uriaşă îngrămădită între mine şi oameni, de fapt între mine şi percepţia mea despre oameni. Şi fără Domnul nu e posibil nimic, nici măcar o vagă bucurie de a fi alături de celălalt. Şi simt această suferinţă care crapă încet şi care e în mine, adânc în mine şi nu-mi mai doresc adesea altceva decât să fac loc acestui prezent- durere în conştiinţa mea. Dar nu pot forţa nimic şi nu mă grăbesc, pentru că aceasta este vindecarea mea. Şi nu eu lucrez această vindecare. Când mă doare mai tare atunci ştiu că acolo nimeni nu a pătruns de mulţi, mulţi ani, şi sunt atent, ascult şi mă ascult şi îi ascult pe ceilalţi. Şi rabd cu Dumnezeu durerea fără să o mai păcălesc. Dincolo de această suferinţă adâncă nu e decât iubire şi dăruire. Pentru că nu pot auzi cu adevărat durerea lui, a aproapelui, atâta timp cât fug de durerea mea.
http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/
Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuşi Doamne! Nu când vreau eu, ci TU.
Nu cum vreau eu, ci CUM vrei TU. Amin.
O zi grea. Dificilă. La final, o astâmpărare... oare a oboselii...? A puţinei rugăciuni. Este oricum, numai cum vreau eu nu. Şi ce e mai important, e întotdeauna mai bine. Oare acest sacrificiu al nostru este într-adevăr un sacrificiu?
Iată-mă, la 30 de ani, reîntors la credinţă (reîntors sau, pur şi simplu, convertit?). Şi dincolo de asta - dacă mai poate fi ceva important dincolo de asta, iată-mă la 30 de ani epuizat psihic de boală. O numesc generic boală, dar ştiu că este alcoolismul tatălui combinat cu nevroza maternă, cu depresiile cronice. Boala psihică la mine se leagă puternic de mândrie, deci de ne-umilinţă, de ne-smerenie. Atâta timp nu am conştientizat că ne putem lăsa să fim distruşi de mândrie. Am crezut mereu că mândria este doar a abuzatorului activ, dar există o formă de rezistenţă şi îndârjire pasivă, total necreştină, la fel de ucigătoare, pe care am practicat-o şi încă o practic. Nimic nu este mai important decât pocăinţa.
Părintele Paisie Aghioritul despre pocăinţă: „Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L „îndoaie“ pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare şi să rămână cu El, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înalţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte“ (Luca 15:7), spune Evanghelia.
Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare. Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuşi.
Este şi foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască şi astfel să se slobozească din iadul cel mic în care trăieşte, care îl duce la cel mai mare şi rău, la cel veşnic. Astfel el se lipseşte şi de bucuriile paradisiace pământeşti, care se continuă în rai lângă Dumnezeu cu bucurii mult mai mari şi veşnice.
Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, este în afară şi de sine. Vezi, în Evanghelie, că fiul risipitor „venindu-şi în sine, a spus: Merge-voi la tatăl meu”. Adică atunci când şi-a revenit, când s-a pocăit, atunci a zis: „Merge-voi la tatăl meu”. Cât timp trăise în păcat, era în afară de el, nu era raţional, deoarece păcatul este în afară de raţiune.
- Părinte, Avva Alonie spune: „De va vrea omul, de dimineaţa până seara vine la măsura dumnezeiască“ (Pateric, Avva Alonie, 3, p.37). La ce se referă?
- Viaţa duhovnicească nu are trebuinţă de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad în rai, dacă se pocăieşte. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face şi diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăinţa! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-şi aducă omul în minte şi s-a mântuit. Un gând de mândrie să-şi aducă şi s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăieşte şi îl află moartea aşa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoţit şi de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Pentru că gândul este gând, dar există şi inima. „Şi cu sufletul şi cu inima şi cu gândul”, spune cântăreţul. Mi se pare că Avva se referă la o stare mai permanentă. Este trebuinţă de un interval de timp ca să ajungă cineva într-o stare bună. Dacă greşesc şi mă pocăiesc, sunt iertat în aceeaşi clipă. Dacă am duh de nevoinţă, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez. - Părinte, un om în vârstă se poate ajuta duhovniceşte pe sine însuşi? - Da, căci mai ales atunci când cineva îmbătrâneşte, i se dă posibilitatea să se pocăiască, pentru că îl părăsesc iluziile. Mai întâi, deoarece odinioară, când a avut puteri trupeşti şi n-a
Omul nepocait este nespus de crud întâmpinat greutăţi, nu şi-a dat seama de slăbiciunile lui şi credea că se află într-o stare bună. Acum, când întâmpină greutatea şi se plânge, este ajutat să înţeleagă că nu este în regulă, că şchiopătează şi că trebuie să se pocăiască. Dacă pune în valoare duhovniceşte puţinii ani ai vieţii ce i-au mai rămas şi foloseşte şi experienţa ce a dobândit-o în numeroşii ani ai vieţii sale trecute, nu-l va lăsa Hristos, ci îl va milui.” Viaţa acum îmi pare altfel, neraţionalizată, neplanificată, e o deschidere continuă către prezent, care aduce mereu evenimente neaşteptate şi... atât de potrivite. E un fel de lăsare liberă, o curgere frumoasă, o dez-fixare, o dez-obdedare a sufletului meu. E o ieşire treptată şi timidă din frică. O creştere în dragoste. Contacte scurte cu aproapele meu, care se produc pe durerea mea, acolo, îl simt cum îmi atinge durerea şi mă retrag şi în scurtă vreme durerea dispare şi este înlocuită de o simplă bucurie de a fi. E ca un fel de dez-îngrijorare, o ne-ancorare în gândul celuilalt, şi îl simt pe celalalt rămânând temporar surprins, perplex, gata să intre în defensivitate, mă adulmecă, mă simte şi... nu e cazul. Doamne, nu mai e cazul pentru defensivitate. Dar eu rămân pe jumătate deschis, pe jumătate închis, pentru că mă doare atât de puternic această deschidere, aceste prime legături vii cu aproapele meu. E o suferinţă uriaşă îngrămădită între mine şi oameni, de fapt între mine şi percepţia mea despre oameni. Şi fără Domnul nu e posibil nimic, nici măcar o vagă bucurie de a fi alături de celălalt. Şi simt această suferinţă care crapă încet şi care e în mine, adânc în mine şi nu-mi mai doresc adesea altceva decât să fac loc acestui prezent- durere în conştiinţa mea. Dar nu pot forţa nimic şi nu mă grăbesc, pentru că aceasta este vindecarea mea. Şi nu eu lucrez această vindecare. Când mă doare mai tare atunci ştiu că acolo nimeni nu a pătruns de mulţi, mulţi ani, şi sunt atent, ascult şi mă ascult şi îi ascult pe ceilalţi. Şi rabd cu Dumnezeu durerea fără să o mai păcălesc. Dincolo de această suferinţă adâncă nu e decât iubire şi dăruire. Pentru că nu pot auzi cu adevărat durerea lui, a aproapelui, atâta timp cât fug de durerea mea.
http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/
