Troia - cele 9 straturi de civilizatie 2

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!

BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


                                            Troia - rampa de intrare in cetate

Poate aveti curiozitatea sa aflati cum a inceput razboiul troian: Peleus s-a casatorit cu Thetis (zeita marii) si acestia nu au invitat-o la nunta pe Eris, zeita discordiei. Tipa s-a suparat si a aruncat un mar de aur în sala unde se tinea banchetul, spunând ca marul apartine celei mai frumoase zeite.

Hera, Atena si Afrodita s-au certat pentru posesia marului iar Zeus, smecher, ca sa le impace si sa nu fie si el implicat in aceasta cearta, l-a pus pe Paris, printul Troiei, considerat cel mai frumos barbat din acea vreme, sa hotarasca cui sa dea marul.



Paris i-a dat marul Afroditei, deoarece aceasta i-a promis ca i-o da pe cea mai frumoasa femeie din lume, pe Elena, sotia regelui Menelaus al Spartei. Orlando Bloom, pardon, frumuselul Paris s-a dus în Sparta si a rapit-o pe Elena dar si o parte din averea lui Menelaus.

Menelaus s-a facut foc si para si i-a instigat pe toti fostii petitori ai Elenei sa jure ca o vor aduce înapoi. De peste tot au început sa se strânga eroii, inclusiv famosii Ulise (care initial nu a vrut sa participe la razboi) si Brad Pitt (adica Ahile, ce, nu stiati? ) , deoarece profetia spunea ca Troia va putea fi cucerita doar daca va lupta si Ahile. La conducerea flotei grecesti a fost pus Agamemnon, regele Micene-ului.



In asteptarea plecarii corabiilor spre Troia, Agamemnon n-a avut altceva mai bun de facut decat sa omoare un cerb de-al zeitei Artemis. Aceasta s-a suparat si a calmat marea, astfel incat corabiile sa nu mai poata pleca. Ca sa poata porni intr-un fel, Agamemnon a fost nevoit sa-si sacrifice fiica, pe Ifigenia.

Dupa ce flota s-a pus în miscare, grecii habar n-au avut unde se afla Troia, asa ca au loc niste batalii cu câteva tarisoare nevinovate: Mysia si Teutrania, in incercarea lor de a se apropia de locul unde credeau ca ar fi Troia. Regele din Teutrania, Telefus este ranit de Ahile, iar grecii negasind-o pe Elena se întorc acasa.

Profetia spunea ca Telefus putea fi vindecat doar de cel care îi provocase rana, adica de Brad Pitt. Ducându-se la Brad si fiind vindecat de acesta, Telefus promite ca le va arata unde se afla Troia. Odiseu si Menelaus se duc la Peter O-Toole, pardon, la Priam, regele Troiei, cerand-o inapoi pe Elena precum si comoara furata de lacomul Paris (bine, nene, femeia nu-ti fuse de ajuns? ) .

Priam refuza sa-i dea inapoi omului bunurile si femeia mult iubita si uite asa razboiul poate începe. Timp de 9 ani grecii reusesc sa cucereasca teritoriile din jurul Troiei, pentru a-i slabi aprovizionarea cu hrana, distrugandu-i astfel si economia.



Ahile se indragosteste de Briseis (dupa ce-i casapeste intreaga familie - mama, ce vremuri!), o frumoasa printesa dintr-un asemenea teritoriu cucerit de greci (Lyrnesus). Fetelor, daca nu i-ati vazut fundul superb a lui Ahile, il puteti vedea in toata splendoarea bronzata in filmul Troia, intr-o scena de dragoste interzisa cardiacelor! Apoi, in diversele mini-batalii încep sa moara o groaza de eroi, de ambele parti: Hector, Penthesilea, Patrocle, Brad Pitt, Pelops etc.etc.etc

Vazand ca oamenii se cam plictiseau, ca razboiul se tot prelungeste si nimeni n-are chef sa cedeze, Ulise o roaga pe Atena sa-i dea o idee geniala pentru a pune capat razboiului. Atena ii da aceasta idee iar doua zi grecii construiesc Calul Troian, pe care-l vor oferi drept ofranda Troiei (iar producatorii filmului Troia il vor oferi orasului Canakkale)

Flota greaca se retrage un pic mai încolo, Ulise si câtiva eroi se baga în burta calului, troienii chefuiesc întreaga noapte, Ulise iese si deschide portile (mai tineti minte proverbul Sa nu accepti daruri de la greci? armata greaca face prapad, moare si Peter O-Toole, Cassandra este violata iar Diane Kruger, pardon, Elena cea iubareata se întoarce la Sparta (palpitant, nu? ) .

Dupa razboi, Polyxena, fata lui Priam, este sacrificata la mormântul lui Ahile, iar Astyanax, fiul lui Hector, este omorât, ca simbol al sfârsitului razboiului.



Enea, un print troian, reuseste sa scape în urma distrugerii Troiei (cititi Eneida lui Vergiliu) iar Ulise are chef sa halaiduiasca timp de mai multi ani, pe mai multe mari, în bratele mai multor femei, pâna se va întoarce acasa - vezi Odiseea lui Homer (sau filmul Odiseea, cu Armand Assante in rolul principal, productie fost Hallmark Channel, actualmente Diva Universal) .



                                                Troia - alimentarea cu apa a cetatii

                                                     Alimentarea cu apa a cetatii

Daca n-ar fi existat un Homer care sa imortalizeze Troia în povestile sale despre regele Priam, Hector, Paris si frumoasa Elena si daca n-ar fi existat un Heinrich Schliemann care sa viseze inca din copilarie la descoperirea legendarei cetati si care, in disperarea lui de a gasi vreo comoara, a facut mai mult rau decat bine, distrugand toate constructiile ridicate pe timpul romanilor, poate ca nici in ziua de astazi n-am fi stiut de existenta ei si nimeni nu si-ar fi inchipuit ca sub acest deal urias s-ar afla o asemenea comoara arheologica.

Totusi, orice legenda are si un sambure de adevar in ea. Ce-ar fi daca legenda Atlantidei ar avea in ea un sambure de adevar? Zic si eu, ca sa ma aflu in treaba si sa va pun imaginatia la lucru. Dupa Potop, acum 12.000 de ani, omenirea si-a revenit destul de greu. Zeii plecasera si ii parasisera pe oameni, lasandu-i sa se descurce singuri.

Dupa alte cateva mii de ani apar si primele orase: Ur, Ninive si prima civilizatie cunoscuta in istorie, civilizatia sumeriana. Peste o mie de ani apar si primele semne ale civilizatiei egiptene.




O parte din popoarele aflate intre Tigru si Eufrat s-au raspandit spre vest, ajungand pe platoul din fata unui deal oarecare, la poalele caruia se intindea marea cea nesfarsita. Ce spuneti, zice unul din acei fugari, construim pe dealul acesta o cetate?S-o numim Troia, dupa seful nostru, Troas!spuse un altul, vrand sa se puna bine cu conducatorul si sa-l numeasca logofat, pentru a lua spaga cea mai grasa. Si uite asa a luat nastere Troia. Simplu, nu ?

Acum cateva mii de ani, marea se intindea cat vedeai cu ochii in fata dealului Hissarlik. Astazi, marea se afla la 12 kilometri departare si se poate vedea la poalele dealului platoul nesfarsit unde ar fi trebuit sa se afle intinderea de apa.

Cu timpul, cucerind tot ce era in jurul ei, Troia devenise o cetate bogata si redutabila. In textele hitite era numita Wilusa, apoi grecii au numit-o Ilion, de la Wilion si, la sfarsit, romanii au numit-o Ilium, oras (re)construit pe timpul imparatului roman Augustus.




                                      Troia - cele 9 straturi de civilizatie

                                          Cele noua straturi ale Troiei

Din cele 9 orase suprapuse, distruse de-a lungul miilor de ani din varii motive, Troia number 7 se presupune a fi Troia descrisa de Homer in cartile sale, Iliada si Odiseea (daca nu le-ati citit, mai ales cei din generatia de dupa anul 1990, va rog sa va faceti timp sa le cititi, macar asa, ca chestie, pentru a va lauda in fata altora ca l-ati citit pe Homer) .

Am iesit din sit, lesinati de caldura dar si impresionati de miile de ani de istorie peste care au pasit timizi, timp de doua ore, si pasii nostri. Am iesit in drumul principal si dupa vreo ora am ajuns la intersectia cu Assos-ul (in partea dreapta), un alt sit arheologic important al Turciei, insa am luat-o inainte deoarece pana la Pergam era destul de mers.




Pe partea stanga am inconjurat faimosul Munte Ida (vedeti mai multe pe Wikipedia sau cititi Iliada) si imediat a inceput urcarea serpentinelor cu pante de 13-15-17 grade din apropiere de Kucukkuyu. Cine are inima slaba, ii recomand sa nu sofeze pe acolo.

Troia,orasul cetate ce sta pe alte 9 orase cetati

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Nici nu stiu ce sa mai scriu despre Troia. Este un obiectiv turistic si arheologic atat de cunoscut romanilor... Cei care au fost la Troia le recomanda celorlati sa nu se duca acolo, deoarece vor fi dezamagiti de faptul ca vor gasi doar niste simple pietre. Este super-mega-ultra de plictisitor acolo. Nu tu palate, nu tu temple, nu tu fantani arteziene sau piete publice. Nu mergeti acolo, fratilor, nu aveti ce vedea, veti regreta...


Ba nu! Stati putin! Parca se intrezareste ceva in zarea nemarginita a marii: sosesc sute de corabii, apoi peste cateva ore cerul se intuneca din cauza miilor de sageti. Pamantul se cutremura de strigatele si indemnurile la lupta ale barbatilor puternici, care, plictisindu-se pe acasa, ce si-au spus ei: Hai sa punem de-un razboi, ce mama naibii, sa stam sa putrezim de lene, prin Ahaia, cu muierile si plozii langa noi?

Cetatea se agita, se pregatesc arcasii, femeile si copiii se pun la adapost, templele se inchid iar barbatii in putere isi pun armurile pe ei, isi iau sulitele lungi si isi saruta din fuga nevestele.Au sosit popoarele marii! se raspandeste zvonul in toata cetatea. Se stia ca vor sosi, insa nu se stia cand anume. Au venit dupa Elena, dar nu le-o dam! Vom lupta pentru ea! Este demna de printul nostru, Paris. Frumusetea ei a inconjurat intreg Pamantul.

Din cetate razbat si glasurile feminine, aproape ca un oftat: A venit si Ahile, frumosul Ahileeeeee! Prima dintre noi care-l vede sa ne spuna si noua, sa ne rasfatam privindu-l

Chiar si zeii se agita acolo, sus, din cauza faptelor de eroism care vor dura aproape zece ani de acum incolo. Cetatea freamata, insa se simte in siguranta deoarece nu a fost cucerita niciodata. Are zidurile atat de groase incat nici animalele acelea fantastice din Africa, stiti voi, animalele alea cu trompa, fioroase, nici ele nu pot strapunge zidurile uriase ale Troiei.

Ce tot visez eu pe aici... Cineva spunea pe forumul Softpedia ca aproape toti ghizii romanilor care sosesc in Turcia cu autocarul si se apropie de devierea la dreapta spre Troia ii indeamna pe turisti sa nu viziteze sit-ul arheologic. Ce sa vedeti acolo? Niste pietre.

Unii romani se revolta, ar dori sa vada cetatea legendara, altii ar vrea sa ajunga mai repede la Kusadasi, sa stea cu burta la soare, la all-inclusive, pentru a avea ce povesti la intoarcerea in tara. -Unde ti-ai petrecut concediul?-In Turcia!vor raspunde cu emfaza. -Si cum a fost?-Super! Am mancat si am baut pentru doua vieti!-Si?-Si ce?-va intreba nedumerit bronzatul turist. -Pai, atat?-Ce atat?Asta inseamna Turcia pentru tine: mancat, baut si plaja?-Si ce-ai vrea, ma rog, sa fie? I-auzi, dom-le la el...-ar spune bronzatul, suparat.

Coboram din autocar,era sa scriu dolmus, si dam cu ochii pentru prima oara de sistemul de taxare turcesc, intalnit la toate obiectivele turistice pe care le vom vizita in zilele urmatoare: stai la rand, iti cumperi biletul, apoi stai iar la rand si il introduci intr-o fanta (ca la metroul bucurestean), dai la o parte chestia aia care se roteste (tot ca la metrou) si intri in situl arheologic.



Ne apropiem de intrarea in situl arheologic Troia

Biletul costa 15 lire iar copiii pana in 12 ani inclusiv intra gratis. Copiii vor fi intrebati in limba engleza anul in care s-au nascut. Daca nu te descurci, un turc amabil iti ia biletul si introduce un fel de cheie in aparat, pentru a putea trece mai departe.

Turcul ajuta astfel vreo 4-5 persoane, apoi intra cu cele 5 bilete nefolosite in cabina pentru vanzarea biletelor. De ce? Habar nu am... Poate ghiciti voi. Vi se pare cunoscut scenariul? Evaziune fiscala, cumva?

Intram in sit si avem parte de prima dezamagire: turcii nu au grija de ruinele antice asa cum au grija grecii de ale lor (bine, si acolo lenea e cucoana mare; tot cu emigranti au facut treaba).

Praf mult, o incercare timida de modernizare a traseelor, o casuta amarata care se vrea a fi un mini-muzeu unde poti vedea o reconstituire palida a fostei cetati (o reconstituire superba a Troiei puteti vedea la Canakkale, langa Calul Troian). Principala atractie nu o reprezinta zidurile ci... reconstituirea grosolana si urata, dupa parerea mea, a faimosului cal, de zici ca este un teren de joaca pentru copii.



Reconstituire grosolana a Calului Troian

Aici se da o batalie pe viata si pe moarte intre toate popoarele lumii, pentru reusita intrarii in burta calului, folosindu-se din plin coatele si picioarele pentru a ajunge la primul etaj macar. Printre altele, avem si marele nenoroc sa intram in sit in acelasi timp cu turistii din trei autocare, asa ca va puteti inchipui aglomeratia din jurul calului de lemn.

Asteptam cateva minute, sa se linsteasca atmosfera si apoi intram si noi. In interior, pe peretii de lemn gasesti o sumedenie de mesaje de genul "Vasile o love muci pe Maria" insa in mai multe limbi de circulatie internationala. Poza facuta in burta lui, la etajul intai sau sus, la etajul doi, unde se intra mai greu, iti atesta adevarul in fata celor de acasa ca ai devenit vedeta, itindu-ti capul prin una din ferestruicile calului, ca ai ajuns pana aici si nu le spui niscaiva fabulatii. "Fusesi la Troia?" "Da!" "Super, ce misto! Norocosule! Arata-mi pozele, sa vad daca spui adevarul!"

Dupa ce scapam de atractia calului si dupa ce, of course, ne facem cu totii fotografii pentru a deveni la randu-ne vedete, o luam pe primul traseu intalnit in cale. Am uitat sa va spun ca imediat ce treceti de portile de la intrare, mai multi copaci va vor ascunde privirii cetatea antica. Asa ca imediat ce veti intra in situl arheologic, in partea dreapta veti vedea 2-3 magazine cu suveniruri, urmeaza toaleta moderna iar in fata Calul Troian cladirea care se vrea a fi un mini-muzeu. Mai incolo urmeaza copacii si apoi ruinele orasului.


Troia - reconstituire
O reconstituire a Troiei, cu cele noua straturi



Am lasat in urma Calul, am depasit cativa copaci si apoi am ramas inmarmuriti.
Traseul este circular, se incepe de la zidurile exterioare si se termina la amfiteatru. Se vede indolenta turcilor, trebuie sa va puneti imaginatia la lucru pentru a descoperi ceea ce se afla sub movilele pe care le intalnesti la tot pasul, este foarte mult de sapat, s-au primit si fonduri de la UNESCO si tot degeaba, orasul insista sa-si ascunda minunatiile arheologice sub zecile de movile care impanzesc locul.

Din loc in loc gasiti placutele indicatoare cu explicatiile ruinelor din fata voastra insa nu stiu de ce, fata de cele grecesti care se pastreaza foarte bine, placutele turcesti sunt arse de soare, incat nu mai deosebesti nimic din desenele ce reconstituie locul si nici nu poti citi ca lumea explicatiile in limba engleza.


Sunt si cateva puncte mai inalte de belvedere, de unde poti vedea maretia cetatii de odinioara, ridicata pe dealul Hissarlik . Cine va spune ca Troia este mica, ca intindere, se inseala amarnic. Pe langa palaria si apa de baut, e bine sa va inarmati si cu multa rabdare deoarece aveti ce vedea, atat cat a fost excavat din orasul fondat acum 4000 de ani, la 8000 de ani de la Potop.
Habar nu am de ce netlogul nu mi-a ingaduit sa termin blogul,asa ca l-am scris pe bucati,2
Continuare si finalizarea acestui blog o puteti citi aici ;


http://ro.netlog.com/piosmarian/blog/blogid=161...-

Botosaneanul Ortodox: Bătrânul smerit

                                               Botosaneanul Ortodox: Bătrânul smerit

Un părinte călugar bătrân era bolnav de multa vreme şi de multe zile nu putea mânca. Iar ucenicul lui a stăruit să-i facă o fiertură de
mâncare, ca să mai prindă putere. Şi îndată, făcând foc, a pus într-o oală o mână de orez să fiarbă. Şi erau în chilie două vase: unul cu miere, altul cu ulei de cânepă, rânced, amar şi împuţit, pentru candelă. Ucenicul, voind să îndulcească puţin fiertura, n-a luat aminte din care vas să ia şi în loc de miere a pus în oală ulei rânced şi amar. Apoi s-a dus la bătrânul şi l-a îndemnat sa mănânce. Bătrânul gustând, a cunoscut greşeala ucenicului, dar a tăcut, nezicând nimic. Iar fratele stăruia: „Te rog mai mănâncă, căci bune bucate ţi-am făcut şi cu miere le-am îndulcit. Iată că şi eu voi mânca împreună cu tine”. Şi gustând, şi-a văzut greşeala şi s-a rugat de bătrân să-l ierte. Bătrânul i-a răspuns: „Nu te scârbi, fiule, de cele întâmplate. Căci de-ar fi fost voia lui Dumnezeu să-mi puie miere în fiertură, miere ar fi pus. Iar acum ce-a vrut Dumnezeu aceea mi-ai dat”. Şi acestea zicând, bătrânul îndată s-a vindecat de boala sa.

Ca preot creştin ortodox, te îndemn să spui zilnic această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, te rog să-mi dai şi mie smerenie, blândeţe, răbdare şi iubire pentru Tine, pentru aproapele meu şi pentru toţi vrajmaşii mei”

O PILDĂ DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII PENTRU APROAPELE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Un bărbat tânăr a ajuns alcoolic și a început să dea pe băutură totul din casă. Soția nu a mai rezistat să ducă o astfel de viață și a plecat împreună cu copilul. Un prieten de-al lui a aflat că în Vârița trăiește un monah bătrân care îi tămăduiește pe alcoolici și a început să-l convingă să meargă la el, poate îl va ajuta să se vindece.

Mult timp acela nu a vrut sa meargă, dar mai pe urmă s-a lăsat convins. Au luat bilete și au ajuns până la Leningrad. Când au sosit la gara Vitebsk, prietenul acestui bețiv s-a dus la casă să cumpere bilete și, cât a stat la rând, alcoolicul s-a dus la toaletă și i-a propus cuiva pentru un sfert de litru de alcool să-i dea hainele: și-a dat de pe el cizmele și lenjeria de corp și a rămas numai în flanelă și pantaloni, iar sfertul l-a băut pe loc. Prietenul l-a căutat, dar nicicum nu putea înțelege când și unde a reușit să bea. S-a urcat în tren și au plecat. Sosind la casa starețului, au pășit în hol, iar părintele în acest timp explica pilda despre oaia pe care păstorul merge să o caute. Bețivul a spus prietenului său:

- Unde m-ai adus tu, aici oameni nu sunt, ci numai oarecare oi.

Cei beți adeseori devin slobozi la gură și vrăjmașul îi împinge să ia în râs și să batjocorească cele sfinte:

- Pentru nimic nu voi intra aici, nu am ce face aici.

Și îndată a auzit glasul starețului:

- Serghei, vino încoace!

Îndată i-a sărit beția și l-a întrebat pe prietenul său, înainte ca să intre.

- De unde mă știe el?

Dar starețul a repetat cu glas tare:

- Serghei care a venit la mine cu prietenul său, să intre.

Serghei a intrat și a văzut o mulțime de oameni, iar starețul a spus:

- Iată, scumpii mei frați și surori, pe acest om l-au părăsit mama și soția. El a ajuns într-o situație groaznică, abia a dat în gară pe o sticlă de votcă lenjeria și cămașa și a venit aici numai cu o flanelă. Oamenii l-au părăsit, dar nu l-a părăsit Dumnezeu. El l-a trimis pe prietenul acestui om care l-a adus aici cu nădejdea în ajutorul nostru. Domnul i-a ajutat fiindcă pentru el au facut rugăciune. În aceste clipe înlăuntrul acestui om se dă o luptă înfricoșată – duhul cel rău care a intrat în el îl îndeamnă și vrea ca el să mă lovească pe mine și pe prietenul său, iar apoi să fugă de aici, și este greu să-l putem ține pe acest om. Duhului rău nu-i priește aici și nu poate să sufere, fiindcă aici oamenii se roagă. Și iată, dragii mei, acum numai de noi depinde unde se va duce și ce va ajunge acest om nefericit! Haideți toți împreună să ne rugăm lui Dumnezeu și Maicii Domnului ca să-i ajute acestui om.

Toți câți se aflau în chilie au început să se roage, iar unii au început chiar să plângă. Și îndată acest bețiv a căzut la pământ și a început să se lovească cuprins de tânguire. Mult timp a stat astfel și a plans, iar oamenii se rugau.

La sfârșit, starețul a spus:

- El nu va mai bea de acum înainte, el a voit să se sinucidă, dar nu a făcut-o fiindcă pentru el se făcea rugăciune. Rugăciunea îngrădește și respinge cumplitele îndemnuri ale puterii întunecate. Și mai cu deosebire este puternică rugăciunea celor apropiați. Rugăciunea mamei, rugăciunea prietenului – ea are o mare putere.

Până la sfârșitul vieții, Serghei nu a mai pus alcool în gură, a devenit profund credincios și fiu duhovnicesc al starețului.

(din: Alexandru Trofimov, “Sfântul Serafim de Vârița. Patericul Vâriței“)

Să crezi

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                            (aranjament preot Ioan)

                 Noi românii suntem un popor credincios. Ni se pune

eticheta asta după ce în urma unor sondaje, foarte puţini se

declară atei.

         Credinţa celor mai mulţi dintre noi, însă, e doar declaraţie,

sau un soi de calcul interesat: „n-am ce pierde dacă cred în

Dumnezeu“. Dar proba credinţei nu este recensământul, ci o

situaţie limită. Spunea cineva că ajungi să crezi cu adevărat în

ceva, doar atunci când eşti gata să mori pentru crezul tău.

Se spune că odată un om a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de

un arbust rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se

roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne scapă-mă!“.

Dumnezeu i-a răspuns întrebându-l: - Ai mers în fiecare duminică

la Biserică la Sfânta Liturghie? - Am mers ori de câte ori am

putut, dat promit să nu lipsesc în nicio duminică dacă mă scapi de

aici.

- Eşti un milostiv? Îţi ajuţi semenii?

- Da, cred că da, dar voi dărui şi mai mult în viitor, numai

scapă-mă de pe această stâncă?

- Crezi în Mine, l-a întrebat în fine Dumnezeu?

- Da, Doamne, cred în Tine.

- Atunci, dă drumul crengii de care te ţii cu mâinile!!!

Trebuie s-o recunoşti că nu eşti atât de credincios încât să

renunţi la toate punctele de sprijin şi să te agăţi doar de…

Dumnezeu.

Iisuse preadulcele meu Mântuitor,

Ovidiu Florin

Iisuse preadulcele meu Mântuitor,
Îţi sărut cu foc preasfintele mâini şi picioare;
Îţi mulţumesc din tot sufletul că nu m-ai părăsit pentru încăpăţânarea şi nesocotinţa mea.
Îţi mulţumesc că nu m-ai scos ca pe un netrebnic din şcoala cea sfântă a suferinţelor.
Îţi mulţumesc că m-ai lăsat în ea şi mi-ai apăsat mereu crucea pe umeri până mi s-au deschis ochii şi mintea să văd şi să înţeleg că crucea suferinţelor mi se pusese pe umeri să Te aflu pe Tine, preadulcele meu Mântuitor! Sub greutatea crucii Te-am aflat pe Tine şi Jertfa Ta cea sfântă.
Sub greutatea crucii am învăţat să mă laud în slăbiciunile mele… am învăţat să „am plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare“ (II Cor. 12, 9-10).
Sub greutatea crucii am învăţat să mă jertfesc pentru Tine, pentru lucrul Tău şi pentru alţii.
Sub greutatea crucii am învăţat că trebuie să mă răstignesc împreună cu Tine (Rom. 6, 6), pentru ca să nu mai trăiesc eu – omul meu cel vechi – ci Tu, Doamne, să trăieşti în mine (Gal. 2, 20).
Sub greutatea crucii am înţeles că trebuie să vină neîncetat peste mine suferinţe şi prigoane, pentru că trăiesc în lume, iar lumea pe ai Tăi nu-i poate suferi, precum nici pe Tine nu Te-a suferit, iar „sluga nu este mai mare decât stăpânul“. Dacă Tu ai suferit, şi noi trebuie să suferim.
Suferinţa este cea mai scumpă şi cea mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit.
Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui.
Prin suferinţă „trăiesc“, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei.
O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului!
Ţine-mă neîncetat „mai lângă Domnul meu“ până în clipa când mă vei preda cu totul şi pentru totdeauna în braţele Lui…

Cum să se păzească păcătosul după mărturisire

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

          Iar după ce te-ai mărturisit şi ţi-ai primit canonul de la duhovnicul tău, pentru ca să te păzeşti să nu cazi din nou în acelaşi păcat, sau într-altele, foloseşte-te de aceste cinci (povaţuiri), ca de nişte leacuri care să te păzească:

                                            Întâia păzire: Aducerea aminte a păcatelor

                 Să nu uiţi, ci să-ţi aminteşti pururea de păcatele pe care le-ai săvârşit. Aşa îţi porunceşte Dumnezeu, prin mijlocirea lui Isaia: „Eu simt Acel Care şterge păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale” (haia 43, 25), Aceasta să faci — adică să-ţi aminteşti păcatele tale — nu ca să-ţi chinuieşti cugetul, îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia IV, la Statui), ci să-ţi pedepseşti sufletul, ca sa nu mai zburde în patimi şi să nu mai cadă iarăşi într-aceleaşi. Ca să cunoşti, prin aducerea aminte, marele dar ce l-ai primii de la Dumnezeu, ca să-ţi ierte atât de multe păcate, precum şi Pavel şi-a adus pururea aminte cum a prigonit Biserica, pentru ca să arate cât de mare este harul lui Dumnezeu — spune Gură de Aur (Cuv. XXXVI, la I Corinteni).
        Unul care a scăpat dintr-o mare primejdie, când şi-o aminteşte, tremură şi se înfricoşează, şi frica aceasta îl face să nu mai cadă iarăşi în aceiaşi primejdie. Astfel David, şi după ce i-au fost iertate păcatele, şi le amintea întotdeauna şi le avea înaintea ochilor lui. De aceea şi zicea: „Şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalm 50,4).
Dacă voieşti — îţi spune Sfinţitul Augustin — să-Şi întoarcă Dumnezeu faţa Sa de la păcatele tale, trebuie ca tu să le ai pururea înaintea ta, să le priveşti şi să plângi pentru ele. Dacă tu vei scrie şi-ţi vei aminti păcatele tale, dumnezeiescul Gură de Aur te încredinţează că Dumnezeu le va şterge şi le va ierta. Iar dacă tu le vei şterge de unde le-ai scris şi le vei uita, Dumnezeu le va scrie si-Si va aminti de ele” Şi iarăşi, spune acelaşi: „Căci nu este, nici un alt asemenea leac, pentru iertarea păcatelor, precum neâncetata lor aducere aminte şi necurmata lor osândire” (Cuv. II, cum că spre folos este că proorocirile nu sunt limpezi).
Te sfătuieşte însă Sf. Marcu Pustnicul, ca — atunci când îţi mărturiseşti lui Dumnezeu păcatele tale—, să-ţi aminteşti de ele nu după felul lor, adueându-ţi în închipuire împrejurările si oamenii cu care ai păcătuit, fie din pricină că, fiind tu, încă, împătimitor şi iubitor de plăceri, pofteşti iarăşi la ele şi te turburi; fie că, aducându-ţi aminte de ele, după chipul lor şi cu durere, să nu cazi în deznădejde. Mai cu seama de aceasta să te fereşti când este vorba de păcatele trupeşti pe care le-ai săvârşit: să nu-ţi aduci în minte împrejurările şi oameni cu care ai păcătuit, fiindcă îţi întinezi mintea, Să-ţi aminteşti doar că eşti păcătos şi că ai săvârşit multe păcate, cu care ai mâniat pe Dumnezeu.

                                       A doua păzire: Să fugi de ceea ce este pricină păcatului

A doua păzire foloseşte-o ca să fugi de pricinile păcatului, potrivit cu legile filozofilor, aceleaşi pricini aduc întotdeauna şi aceleaşi urmări. Fugi, dar, frate de priveliştile cele rele, de vorbirea şi întovărăşirea cu cei fără rânduială şi, mai cu seamă, fugi de vorba şi prietenia cu oamenii aceia cu care ai păcătuit trupeşte; fiindcă, una din două: sau tu trebuie să fugi de ei, sau ei trebuie să, se îndepărteze de tine şi să-i alungi, dacă-i ai în casă la tine, fie că este slujnică, fie că este argat şi — pe scurt — fie că este unul dintr-ai tai, şi prieten. Căci despre aceştia a vorbit Domnul: „Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe line, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă” (Matei 5,29).
Si să nu te încrezi niciodată, zicând: eu pot să mă întovărăşesc cu oameni vătămători şi să nu mă vatăm. înşelător este gândul acesta fiindcă stă scris: „Nu te încrede în duşmanul tău niciodată” (Isus Sirah, 12,10).
Şi unii dascăli sunt de părere că acel pre înţelept losif dacă n-ar fi fugit din iatacul stăpânei sale, de bună seamă ar fi căzut în păcat. Cine se teme de primejdie nu va cădea într-însa, dar cine o îndrăgeşte, acela va cădea: „Cel ce iubeşte primejdia, în primejdie va pieri” (Isus Sirah 3,24). De aceea şi dumnezeiescul Gură de Aur, spune; „Cel ce nu fuge departe de păcate, ci merge aproape de ele, cu frică va trai şi de multe ori va cădea într-însele” (Cuv. XV, la Statui).

                               A treia păzire: Mărturisirea cea deasă aduce cinci lucruri bune

   De a treia păzire foloseşte-te, spovedindu-te des, aşa încât, dacă este cu putinţa, să alergi îndată la duhovnic, nu doar când vei săvârşi un păcat mare şi de moarte, ci şi când vei săvârşi unul mic şi care se iartă. Fiindcă, după cum rănile care sunt arătate doctorului nu se măresc, tot aşa şi păcatele, când sunt mărturisite, nu sporesc, după cuvântul Scărarului: „vânătăile, care sunt date la iveală, nu se vor înrăutăţi ci se vor tămădui” (Cuv. IV, pentru ascultare). Berzele au un obicei: când li se strică cuibul, nu se mai duc acolo; aşa şi demonii fug de cel ce se spovedeşte des, fiindcă, prin mărturisirea deasă, îşi pierd cuiburile şi mrejele lor, după cum i-au spus demonii înşişi unui bărbat îmbunătăţit, că — adică —nu au înlesnire şi nici putere împotriva cui se spovedeşte des. Şi pe lângă acestea au mai spus că, în vreme ce omul se află nespovedit, toate mădularele lui sunt ca şi legate de păcat şi nu se pot mişca spre a săvârşi binele. Şi, când se va fi spovedit, numaidecât ele sunt dezlegate.
Şi pentru ce altceva Neeman Sirianul nu s-a scăldat doar o singură dată în Iordan, ci de şapte ori, — decât pentru a ne învăţa pe toţi, mici şi mari, patriarhi, şi arhierei, duhovnici şi preoţi să ne spovedim de şapte ori, adică des şi de multe ori (pentru că numărul şapte se foloseşte pentru; de multe ori, în dumnezeiasca Scriptură). Şi (ne mai învaţă) să ne scăldăm în apele pocăinţei, al cărei chip fusese Iordanul, pentru că într-însul boteza înainte-Mergătorul „Botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor” (Marcu 1,4).
Am spus să se mărturisească des şi prea cinstiţii patriarhi şi arhierei şi duhovnici şi preoţi, ca să părăsim obiceiul prea rău, care domneşte în multe locuri, ca asemenea sfinţite feţe să nu se spovedească. într-adevăr, mă minunez din ce pricină se îndeamnă să facă aceasta. Dacă, pe de o parte, socotesc că ei nu fac păcate, să mă ierte, dar socoteala aceasta a lor este greşită, fiindcă Evanghelistul loan strigă: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine” (I loan 1, 8). Şi, deoarece, numai Papa, ca un mincinos, şi-a luat îndrăzneală să se laude a fi fără de păcat, dar niciodată vreunul din patriarhii sau arhiereii răsăriteni. Iar, pe de altă parte, dacă socotesc că fiind feţe sfinţite nu au datoria să se spovedească des, ca şi mirenii, nici această socoteală a lor nu este îndreptăţită, fiindcă dumnezeiescul Iacov, când a spus: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele” (lacob 5, 16), nu a deosebit pe cei sfinţiţi de mireni, ci, de-a dreptul şi fără osebire, a spus să se spovedească şi cei sfinţiţi şi mirenii. Fiindcă, şi doctorii când se îmbolnăvesc, au nevoie de alţi doctori, şi proorocii de alţi prooroci, când păcătuiesc, după dumnezeiescul Gură de Aur, care spune: „Atunci a mers la el David, Natan, prooroc către prooroc merge. Dar cum David, prooroc fiind, nu se tămăduieşte pe sine? Ci, precum doctorii, când se îmbolnăvesc, au nevoie de alţi doctori, pentru că boala le vatâmă meşteşugul, la fel şi aici” (Tălmăcire la Psalm 50).
Iar dacă se şi ruşinează, să ia pildă de la arhiereul Potamon, care s a mărturisit, nu înaintea unui duhovnic, ci a unui întreg sinod. Dacă un Ioan Evanghelistul a dat mărturie: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele” (I loan 1, 9), aceste simţite mărimi de ce să nu se mărturisească? Pentru aceasta, prea sfinţi Părinţi, mă închin vouă şi vă rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, să vă spovediţi des, şi să nu daţi o rea pildă mirenilor, să nu se spovedească nici ei. Ci precum vă faceţi chip al tuturor bunătăţilor şi pildă pentru ei, aşa să vă faceţi şi o bună pildă pentru deasa mărturisire. Că şi Simeon al Thesalonicului spune că arhiereii şi preoţii trebuie să slujească şi să se cuminece cu luare aminte, şi cu umilinţă şi cu mărturisire.
Pentru că deasa mărturisire, pe lângă că slăbeşte puterea demonilor, precum am spus, mai aduce încă şi alte cinci lucruri bune celui ce se mărturiseşte des.

Carte folositoare de suflet, Sfântul Nicodim Aghioritul

intrati aici si găsiti multe sfaturi folositoare de suflet..

https://www.facebook.com/IscuGabrielCiprian?fref=nf

DE CE TREBUIE SA NE SPOVEDIM?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Sfanta Taina a Spovedaniei, este momentul in care, intre preot, penitent si Dumnezeu se produce o minune, o mare lucrare tainica. Penitentul sau credinciosul se descarca de pacate cu toata cainta in fata preotului si Dumnezeu, fiind prezent in chip nevazut, il iarta si il dezleaga prin mainile preotului. Dupa ce penitentul si-a spus tot ce avea pe suflet, preotul ii pune mainile pe cap zicandu-i formula: „Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine, fiule (N), si sa-ti lase tie toate pacatele. Iar eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert, si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin”. (Vezi Moliftelnic).

In timpul rostirii acestei formule preotul, avand mainile pe capul penitentului, produce impartasirea harului divin, un transfer de energie a Duhului Sfant. Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe adevaratul savarsitor al Tainelor este Mantuitorul Iisus Hristos, iar preotul este iconomul Tainelor Sfinte (I, Cor. 4,1). In cazul Spovedaniei, cel ce primeste marturisirea este Mantuitorul Iisus, iar preotul este doar un martor. Dupa cum citim in Randuielile Sfintei Marturisiri: „Iata, fiule, Hristos sta nevazut, primind marturisirea ta cea cu umilinta... Si eu sunt numai un martor, ca sa marturisesc inaintea Lui toate cate imi vei spune mie”. Domnul Iisus Hristos Preotul, in virtutea harului primeste spovedania duhovniciei, imparta-seste harul iertarii pacatelor prin dezlegarea ce o face penitentului. Mariei Magdalena si-i iarta pacatele Asadar, Mantuitorul Iisus Hristos, fiind de fata la Taina Sfintei Spovedanii, datorita sincerit atii, caintei si zdrobirii de inima pentru tot raul ce 1-a facut, prin mainile preotului slujitor, il iarta pe cel ce sta in genunchi cu cainta. Deci, cu alte cuvinte, la Taina Sfintei Spovedanii se produc urmatoarele: penitentul se descarca de tot raul acumulat in timp, cu toata cainta; preotul il iarta si il dezleaga prin punerea mainilor, iar harul (energia) Duhului Sfant, in acel timp vine si se revarsa peste acel credincios. De aceea se si simte totdeauna o mare usurare si mangaiere dupa Spovedanie.

                                            DE CE TREBUIE SA NE SPOVEDIM? 

Omul este prin fire o fiinta sociabila, deci nu poate trai singur. Tot asa de adevarat este faptul ca omul neputand trai singur, nu poate sa stea fara sa comunice cu cineva si, mai ales, sa se deschida
sufleteste aproapelui sau, sa-i spuna pasurile sale. Parca simti o usurare si-o descarcare cand gase sti pe cineva de incredere si i te dest ainuie sti. Durerile si ranile mele sufletesti i le spun lui, el le primeste si ma compatime ste. In acel moment, datorita compatimirii si iubirii persoanei careia m-am dest ainuit, simt o mare liniste si bucurie, simt ca cineva ma mai iubeste, ca nu am fost parasit definitiv; simt o revigorare sufleteasca. Este mare lucru ca in viat a noastra, sa ajungem „sa ne bucuram cu cei ce se bucura si sa ne intristam cu cei ce se intristeaza” (Romani 12, 15). Atunci cand vedem pe cineva ca sufera, sa intram in dialog cu el, sa-1 int arim prin vorbe bune, sa-i luam, cu alte cuvinte, din durerea lui, si sa ne-o insusim noi. Comunicarea, dialogul sunt absolut necesare. Dar mai mult decat acestea este marturisirea in fata duhovnicului. Te destainui in fa ta prietenului, ii spui tot ce ai pe suflet, il doare si pe el, daca tine la tine; iti da, eventual, un sfat sau, mai mult, se roaga pentru tine. Insa, un prieten, oric at de apropiat ar fi, altceva nu are ce sa-ti mai ofere, nu are cu ce sa te mai ajute. Pana aici merge afectivitatea umana. Dar Dumnezeu, prin mila Sa fata de oameni, ne-a daruit un mare ajutor: Sfintele Taine si, in special, Taina Sfintei Spovedanii. La aceast a Sfant a Taina, credinciosul, in afara de faptul ca s-a dest ainuit duhovnicului de tot ce are el mai intim, primeste in plus de la duhovnic dezlegarea si iertarea de acele pacate si mai ales primeste o mare putere de a invinge mai departe greutatile vie tii. Primeste energia harului Duhului Sfant prin punerea mainilor preotului. Numai preotul are aceasta imensa putere de a dezlega de pacate si de a impartasi harul Duhului Sfant ca intaritor in viata noastra.
Fara preot si puterea lui sfint itoare nu putem trai o viata crestina sau, daca o traim, suntem ofiliti duhovniceste; traim inconstienti, in irealitate si neadevar. Mantuitorul a spus „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”. Alta cale si adevar nu exista decat in Biserica Sa.
Puterea de a lega si a dezlega, Mantuitorul a dat-o numai Sfintilor Apostoli s i acestia la randul lor episcopilor si preotilor prin hirotonie, prin punerea mainilor pe cap: „Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in ceruri si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in ceruri” (Mt. 18, 18; Ioan 20, 23).
Deci puterea de dezlegare a pacatelor o primim numai aici pe pamant si numai de la preoti. Cel mai groaznic lucru este ca cineva sa moara nespovedit, nedezlegat de pacate. Dincolo de mormant nu-l mai poate dezlega nimeni „nici chiar ingerii”. De aceea trebuie sa ne spovedim, sa ne descarcam sufleteste, sa alungam tot ce este negativ in fiinta noastra umana. Sa primim dezlegare si iertare de toate pacatele si relele ce le-am facut in viata. Sa primim pe Duhul Sfant, Cel care ne va calauzi in viata de dincolo.

          SPOVEDANIA CONTRIBUIE LA VINDECAREA ARBORELUI GENEALOGIC 

Fiecare om se trage dintr-o familie, iar mai multe familii apropiate ca grad de rudenie formeaza un neam. Fiecare neam are un arbore genealogic. Acest arbore genealogic difera de la neam la neam. Dupa cum un arbore este sanatos si da nastere altor ramuri sanatoase, dezvoltandu-se foarte frumos, tot astfel se intampla si intr-un neam care este credincios, cu frica lui Dumnezeu si naste alte ramuri sanatoase si credincioase, dezvoltand foarte frumos, in mod normal, acel arbore genealogic. Observam la unii arbori cum incep sa le apara cate o ramura uscata, dupa aceea altele si altele, incet, incet, iar la un moment dat, observam ca o mare parte din acel arbore s-a uscat. Apoi, la scurt timp, el se usuca definitiv, deoarece nu l-a ingrijit nimeni.
Pacatul se transmite de la tata la fiu; ori, acel pacat netratat macina si roade in toti membrii familiei. O buna parte din acei oameni nu-si dau seama de acel lucru si se trezesc dupa ani si ani, dupa generatii peste generatii ca „li s-a cam pierdut neamul”, cum se spune in popor, adica pacatul mostenit in familie si netratat cu Tainele Bisericii a facut ravagii.
Dupa cum medicina recunoaste transmiterea caracterelor (genelor) de la tat a la copil, tot astfel religia recunoaste transmiterea pacatelor de la parinti la copii. Dumnezeu spune, inca din Vechiul Testament, ca pedepse ste pe copii pentru pacatele parintilor pana la al IV-lea neam (Iesire, Cap. 20,5). De aceea, cei ce sunt casatoriti si au copii, trebuie neaparat sa se spovedeasca, sa se curete de acele pacate pentru a nu se transmite copiilor lor. Sa aiba constiinta impacata ca fii lor nu sufera pentru pacatele parintesti. Observam cum foarte multi copii se nasc bolnavi. In cele mai multe cazuri copiii se nasc bolnavi datorita pacatelor parintilor, care nu le-au spovedit si n-au primit dezlegare de ele. Un om pacatos care nu se spovedeste, nu tine randuielile bisericesti: post, rugaciune si il prinde sfarsitul vie tii in acea stare pacatoasa, este o ramura uscata la arborele genealogic al neamului sau. Fiecare membru al unei familii care nu se marturiseste este o ramura uscata din arborele genealogic al neamului sau. Cel mai important remediu pentru vindecarea arborelui este in special Sfanta Spovedanie deoarece aici sunt: curatirea, tratamentul si vindecarea.

Mai multe cititi aici
SFANTA TAINA A SPOVEDANIEI, DE CE TREBUIE SA NE SPOVEDIM?

Sfaturi înţelepte cu privire la pomenirea morţii

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...





[...] Aşadar, să ascultăm ceea ce ne spun morţii. „O, oamenilor! Ceea ce sînteţi voi acum, am fost şi noi cîndva; ceea ce sîntem noi acum, veţi fi şi voi în curînd. Voi acum trăiţi în îndestulare, mîncaţi, beţi, vă mîngîiaţi cu bucuriile lumii acesteia; şi noi am trăit aşa, dar acum, iată-ne în mormintele acestea strîmte... Unde s-a ascuns mîncarea? Unde este băutura? Unde sînt veselia şi toată desfătarea lumească? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Aşa şi voi le veţi pierde în curînd. Şi noi am fost odată vii, asemenea vouă; şi voi veţi fi morţi, asemenea nouă.”
      Iar în cartea Înţelepciunii lui Solomon morţii ne spun: „Ce folos ne-a adus mîndria şi ce ne-au dăruit bogăţia împreună cu slava deşartă? Toate acestea au trecut ca o umbră şi ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusă de valuri, după care nu rămîne nici o urmă, sau ca o pasăre ce zboară în văzduh şi nu lasă nici un semn în drumul său, sau ca o săgeată trimisă la ţintă; aşa şi noi: ne-am născut şi am murit.”
Iar atunci cînd morţii ne vorbesc aşa, să îi întrebăm despre toate. Dacă îi vine cuiva pofta păcătoasă a necurăţiei trupeşti, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe sodomiţii care ard în focul cel nestins: ce îi vor spune ei? „Dacă vrei să vii în acest loc cu flăcări şi să te chinuieşti împreună cu noi pe veci, atunci mergi şi fă ceea ce doreşti.” Dacă îi apare dorinţa de a chefui din belşug în fiecare zi, de a bea şi de a mînca mult, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe bogatul acela care, „în iad, ridicîndu-şi ochii, fiind în chinuri”, a cerut o picătură de apă pe limba sa de pe degetul lui Lazăr şi nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei să îi asupreşti şi să îi osîndeşti pe cei nevino­vaţi? Întreabă-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovaţi ai lui Dumnezeu şi s-a înecat în mare, iar acum înoată în gheenă. Dacă ai de gînd să te ridici împotriva conducătorilor tăi şi să unelteşti împotriva lor, sfătuieşte-te cu Datan şi cu Aviron care s-au ridicat împotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi i-a înghiţit pămîntul. Dacă vrei să îi invidiezi pe cei nelegiuiţi, întreab-o pe soţia lui Lot, care s-a uitat înapoi spre Sodoma şi s-a prefăcut în stîlp de sare. Dacă vrei să răpeşti lucrurile Bisericii, întreabă-1 pe Eleodor, străjerul împăratului Selevoc al Siriei, care a mers în Ierusalim să jefuiască templul şi a fost pedepsit de mîinile Îngerilor. Dacă vrei să te lauzi şi să te mîndreşti, întrebă-l pe acel Irod despre care s-a scris în Faptele Apostolilor că s-a înălţat şi cu mare trufie s-a aşezat pe tron înaintea întregului popor şi îndată Îngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mîncîndu-l viermii, a murit (Faptele Apostolilor 12, 23). Dacă îţi vine gîndul să îţi aduni bogăţie: sfătuieşte-te cu bogatul acela din Evanghelie care şi-a spus sufletului său: Suflete, ai multe bunătăţi, strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 19-20). Dacă vrei, în general, să faci ceva păcătos, rău, care să-L mînie pe Dumnezeu, întreabă-i pe păcătoşii închişi în iad şi osîndiţi la chinurile veşnice: te vor sfătui ei să-L mînii pe Dumnezeu? Aşadar, întreabă-i pe cei morţi şi fii isteţ, învaţă de la ei cuminţenia şi primeşte lecţii de înţelepciune. [...]
Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne!

        Şi, într-adevăr, minunată este această îndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi faptul că El, Cel Atotsfînt, îl rabdă pe cel păcătos şi nu îl pierde împreună cu fărădelegile lui chiar în ceasul acela, cînd păcătosul îşi săvîrşeşte ticălosul lui păcat! Slavă îndelungii Lui răbdări şi milostivirii Lui nesfîrşite! Îndelung îl rabdă Dumnezeu pe cel păcătos, însă, dacă păcătosul nu se căieşte, îl aşteaptă pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu.

Înfricoşător cuvînt i-a spus Domnul odinioară alesului Său, Avraam, despre amorei! Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor (Facerea 15, 16). Aceasta înseamnă că Dumnezeu le-a îngăduit să cadă în cele mai grele păcate, însă le-a şi pregătit chinuri nesfîrşite în iad... Care sînt acele păcate pentru care au pierit amoreii şi cu trupurile şi cu sufletele? După mărturia Sfîntului Prooroc Moise, acelea au fost: închinarea la idoli, care ajunsese pînă acolo încît îşi aduceau copiii lor ca jertfa înaintea idolilor, asuprirea săracilor şi vărsarea de sînge şi, în cele din urmă, păcatele desfrîului lor, despre care nu numai a vorbi, ci şi a ne aminti este ruşinos... Întocmai cu aceste păcate au umplut amoreii paharul mîniei lui Dumnezeu, pe care acum îl beau în iad şi îl vor bea în vecii vecilor...

Oare nu există, fraţilor, şi printre noi, creştinii, păcate asemănătoare? E drept, noi nu avem idoli; însă patimile noastre păcătoase nu sînt aceiaşi idoli cărora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fără să ne temem să îl predăm gheenei, pentru o desfătare păcătoasă de o clipă? Iar diferitele noastre nedreptăţi cine le va socoti? Iar în necurăţiile desfrîului, despre care şi a scrie este ruşinos, nu se aseamănă, oare, unii creştini de astăzi cu păgînii aceia din trecut? Încă trebuie să se mire de faptul că nu îi loveşte pe neaşteptate pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu aşa cum a lovit în vechime Sodoma şi Gomora! Însă Domnul mai rabdă, rabdă, aşteptînd ca păcătoşii ori să se întoarcă spre pocăinţă ori să umple măsura păcatelor lor aşa cum i-a spus Îngerul, Sfîntului Apostol Ioan Teologul: căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă (Apocalipsa 22, 10-11).

          Iar dacă între noi se săvîrşesc asemenea fărădelegi, atunci ce trebuie să aşteptăm de la dreapta judecată a lui Dumnezeu? Oare nu aceeaşi pedeapsă care i-a lovit pe Amorei şi oraşele sodomite? Însă mai bine le va fi păgînilor, mai bine îi va fi, după cuvîntul Domnului Hristos Însuşi, pămîntului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decît nouă, creştinilor! (Matei 10, 15). Căci aceia nici pe Dumnezeu nu Îl cunoşteau, nici pedeapsă pentru păcate, nici răsplată pentru virtuţi nu aşteptau; iar noi ne lăudăm că şi pe Dumnezeu îl cunoaştem, şi despre chinurile veşnice care îi aşteaptă pe păcătoşii nepo­căiţi am auzit şi în fericirea Drepţilor credem şi, cu toate acestea, fără frică îndrăznim să săvîrşim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au săvîrşit păgînii... Cum ne vom înfăţişa după aceea înaintea înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos? Ce sentinţă vom auzi din gura Lui? [...]

Fragment din 

Cum_sa_ne_mantuim-dreapta.htm#

http://sfantulioancelnou.trei.ro/

De ce trebuie să moară omul?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Era un preot bătrân, si-mi spunea că de multă vreme s-a zbătut cu un gând. El era nedumerit, că de ce trebuie să moară omul ? si odată, fiind la o înmormântare, a citit mai cu atentie în molitva de dezlegare, care zice: omul trebuie să moară, pentru ca răutatea să nu fie nepieritoare. si Sfintii Părinti la fel spun.
Până la Iisus, moartea era socotită ca o pedeapsă dată omenirii. Odată cu Învierea lui Iisus, moartea este socotită ca o pedeapsă a păcatelor.
Precum un om schimbă mai multe rânduri de haine (voi stiti cum), tot asa sufletul trebuie să schimbe această învelitoare de lut (adică trupul).

Acel ce pururi are grijă – poezie de Traian Dorz

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 

Acel ce pururi are grijă
de orişicine-i în necaz
îţi numără şi ţie paşii
şi lacrimile pe obraz

Să nu pierzi la necaz credinţa
şi nici nădejdea când ţi-e greu
nici dragostea când eşti la bine
– că-n ele-L pierzi pe Dumnezeu

El ştie cât să-ţi lase lupta
de greutăţi şi de-ndoieli
la timp îţi va trimite harul
prin care sufletul să-ţi speli

El ştie cât să-ţi lase-n lume
viaţa-n bine să-ţi răsfeţi
Şi să ţi-l ia când e să-ţi piardă
comoara veşnicei vieţi

El ştie când e de mustrare
nevoie spre-ndreptarea ta
şi ştie-n flacăra-ncercării
cât poţi să stai-şi când s-o ia

Să-I mulţumeşti de tot ce Domnul
îţi dă în viaţă-n de-orice fel
pe El Il ai când ai credinţa
Nădejdea şi iubirea-n El