vineri, 8 mai 2015

Părintele Iosif Vatopedinul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


– 10 recomandări pentru bărbati

1. Într-o căsnicie, dragostea trebuie să vină, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

2. Bărbatul să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

3. Soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

4. Bărbatul, care este cap familiei, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

5. Bărbatul „Să trăiască în înţelepciune cu femeia sa, ca fiind făptură mai slabă”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie.

6. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul femeiii se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei.

7. Femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

8. Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

9. Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

10. Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii!

Asadar, cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii.  Atunci apar gelozia şi bănuiala.


Extras din „Mărturie athonită în România”,  lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004

miercuri, 6 mai 2015

Peştera celor veşnic osândiţi

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



        
Pe muntele Athos, pe teritoriul mănăstirii Marea Lavră, în apropiere de schitul Vigla, la o intersecţie de drumuri, pelerinii puteau să vadă până de curând un indicator pe care scria „Afurismeno”. Poteca duce până în dreptul mării, după care coboară abrupt pe stânci, până la un mic paraclis aflat în faţa unei peşteri acoperită cu bolovani. Pe mai multe limbi este scrisă acolo istoria acestei peşteri. Se spune că în 1278, în timpul patriarhului unionist Ioan al Xl-lea Vekkos, călugării şi preoţii de pe Sfântul Munte au fost obligaţi să ţină slujbe în rit catolic şi să jure credinţă Papei. Pentru că au refuzat acest lucru, au fost consideraţi aroganţi, înfumuraţi şi trădători, iar împotriva lor a început prigoana: mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţi din munte. Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi în oastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţi prin spânzurătoare, unii au fost înnecaţi în mare, alţii îngropaţi de vii şi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mănăstirilor. Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sânge curs în acel an.

 Pentru a opri această hărţuire, trei călugări au acceptat să oficieze slujba aşa cum le cereau preoţii catolici. În timpul ceremoniei, altarul bisericii din mănăstirea Marea Lavră s-a prăbuşit peste cei trei călugări, iar acest lucru a fost considerat un semn divin, întărindu-le ortodocşilor ideea că trebuie să reziste în faţa expansiunii catolice. După un timp, trupurile celor morţi în acele evenimente au fost deshumate, iar oamenii au putut să vadă că cele mai multe erau neputrezite şi emanau o mireasmă plăcută. Trupurile celor trei călugări care au slujit în rit catolic erau însă umflate şi urât mirositoare. Înalţii ierarhi ai muntelui Athos au hotărât ca cei care au rezistat asediului catolic să intre în rândul sfinţilor, fiindu-le de atunci pomenit numele în fiecare an pe 22 septembrie ca sfinţi cucernici mucenici. Iar trupurile celor trei călugări unionişti au fost multă vreme expuse public, ca dovadă a pedepsei pe care Fecioara Maria a dat-o celor care n-au ascultat porunca ei de păstrare a dreptei credinţe. După mulţi ani, pentru că erau „înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba” (după cum scrie monahul Lazăr Dionisiatul), iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le, ele au fost îngropate în peştera de deasupra mării, iar peştera a fost zidită, neintrând nimeni în ea multe sute de ani. În 1998, după 720 de ani, peştera a fost deschisă pentru a îngropa în ea trupul unui alt călugăr care a greşit în faţa Fecioarei Maria. Se spune că în primăvara anului 1996, în faţa pierderii accentuate a simpatiei populare de către preşedintele comunist al unei ţări ortodoxe, sfetnicii lui l-au convins să renunţe la ateismul ostentativ şi să joace rolul unui pios creştin, pentru a recuceri o parte din electoratul pierdut. În mintea unui consilier prezidenţial a încolţit ideea să li se arate alegătorilor un film în care preşedintele intră în Biserica Sfântul Andrei (cea mai mare biserică de pe munte şi a doua biserică ortodoxă din lume ca mărime, după cea de la Moscova) şi 3.000 de călugări şi pustnici i se închină şi îl preamăresc.
Un călugăr a fost convins să se ocupe de formalităţile necesare regiei acestui film. Pentru că nici un alt călugăr nu a acceptat să se închine în faţa unui ateu, pe munte au fost aduşi 3.000 de figuranţi (cei mai mulţi salariaţi ai serviciilor secrete şi activişti ai partidului prezidenţial) care au fost machiaţi, îmbrăcaţi în haine monahale şi învăţaţi să se poarte asemenea cucernicilor părinţi ai muntelui. Cu o zi înaintea sosirii preşedintelui la Athos, falşii călugări au fost aduşi în biserică pentru o repetiţie generală. Atunci clopotele bisericii au început să bată singure şi apoi au căzut la pământ sfărâmându-se în multe bucăţi. Erau clopote uriaşe, făcute special de meşterii ruşi la comanda ţarului Petru cel Mare. Falşii călugări au fugit îngroziţi de pe munte, iar călugărul pro-comunist a părăsit mănăstirea, devenind un pustnic rătăcitor. Colegii i-au găsit prin bagaje 10.000 dolari şi au înţeles că a fost plătit să joace o sinistră farsă. De atunci au interzis accesul pe munte la mai mult de 100 de pelerini pe zi, pentru a reduce şansele producerii unor evenimente similare. Călugărul procomunist a murit la scurt timp şi, când a fost deshumat, trupul lui era neputrezit şi degaja un puternic miros de hoit. Atunci consiliul stareţilor de la Careia – capitala muntelui - a hotărât deschiderea peşterii şi aşezarea lui alături de ceilalţi monahi afurisiţi. Din grabă, din neatenţie sau poate cu un scop ascuns, intrarea în peşteră n-a mai fost zidită, ci doar astupată cu pietre, iar cadavrele celor din interior au fost uneori arătate pelerinilor curioşi şi călugărilor care treceau prin faza deznădejdii şi a îndoielii privind menirea lor. În acea peşteră a fost adăpostit Tudor la începutul lunii august a acestui an în timpul celei mai mari razii efectuate pe munte de forţele de poliţie greceşti şi de serviciile secrete ale mai multor ţări ortodoxe. Existau informaţii că pe Athos şi-au găsiţ adăpost câţiva oameni urmăriţi de serviciile speciale, iar pentru căutarea lor s-au pus pe scotocit nu doar în toate cotloanele mănăstirilor şi chiliilor, ci şi în lăcaşurile pustnicilor săpate în piatră, aflate printre stânci, în peşteri sau în colibe greu accesibile. În timp ce se îndreptau spre peştera „Afurismeno”, pustnicul Gorgonie îi povestea lui Tudor despre istoria acestui loc şi îl pregătea pentru a rezista sufleteşte printre cadavrele seculare. - Sfântul Siluan scria că Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: „Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Eu îţi spun ţie că acum o să fii nu doar cu mintea, ci şi cu trupul în iad şi deznădejdea o să te cuprindă negreşit. Ca să scapi îţi las o icoană a Fecioarei cu Pruncul, la care să te rogi neîncetat. Cum simţi că te îngrozeşti de locul în care te afli, trebuie să începi rugăciunea. Cel mai rapid e să spui continuu rugăciunea inimii, dar poţi să te rogi în orice fel, numai să nu laşi iadul să-ţi domine mintea. Când au dat pietrele la o parte şi au intrat în peşteră, un miros urât, de ceva stricat, le-a venit în nări, iar la vederea hoiturilor s-au cutremurat amândoi şi au început să se închine spunând: „Doamne fereşte!”. După ce i-a aşezat salteaua şi aşternuturile, bidoanele cu apă şi sacoşa cu pâine şi fructe, pustnicul a ieşit astupând la loc intrarea, promiţându-i că va veni să-i dea un semn peste 4 zile despre acţiunile şi intenţiile autorităţilor. La început Tudor a fost preocupat să-şi amenajeze un loc confortabil pentru somn şi citit, cât mai departe de cele patru cadavre. Dar curiozitatea 1-a făcut să se apropie de ele să le privească mai atent. Hamele sau pânzele cu care au fost iniţial acoperite putreziseră de mult şi doar câteva bucăţi de cârpă neagră mai puteau fi văzute lângă ele. Corpurile lor aveau o piele înnegrită, de parcă ar fi fost date cu cărbune. Erau atât de umflate încât păreau că urmează să plesnească rapid şi, din când în când, câte un firicel de puroi sau de zeamă gălbuie se prelingea prin orificiile corpurilor, făcându-şi loc spre crăpăturile aflate în podeaua peşterii. Părul de pe cap, din barbă şi de pe corp era năclăit, iar ochii erau aproape scoşi din orbite, exprimând groaza de parcă ar fi fost vii, dar o groază eternă, neîntreruptă de nici o clipire a pleoapelor. Tudor le-a privit trupurile cu multă atenţie, încercând să vadă dacă poate afla mai multe indicii despre personalităţile lor din timpul vieţii. Unul era înalt de peste 1,85 metri, cu o barbă rară şi un păr albit, ce părea că avea aproape 60 de ani când a murit. Cei doi de lângă el păreau mai tineri, de 35-40 ani, unul şaten şi altul brunet, mai mici de înălţime, de aproximativ 1,75 metri. Cel de-al patrulea, aflat puţin mai departe, probabil călugărul adus recent, părea de aproximativ 50 ani şi era cel mai îngrozitor la înfăţişare, căci ochii lui verzi păreau a plânge continuu, din ei şiroind un lichid alb-gălbui. Cele patru corpuri emanau un miros puternic, înţepător, iute, de ceva stricat dar aflat încă în fermentaţie. Tot privindu-le, Tudor şi a adus aminte de sfatul pustnicului Gorgonie şi s-a îndreptat spre icoana Fecioarei Maria. Voia să spună o rugăciune, dar a început să vorbească în faţa icoanei cu voce tare: - Maică Sfântă, cât de mare a putut să fie răul pe care l-au făcut aceşti patru oameni de nu le laşi corpurile să se odihnească în pace nici după atâta timp? Cât de mult te doare pe tine răul pe care ţi l-au făcut, de nu poţi să-i ierţi pe cei trei nici măcar după 700 de ani? A trecut atâta timp de-atunci, Muntele Athos a revenit ce-a fost şi cei mai mulţi au uitat ce s-a întâmplat atunci. De ce vrei să le-aduci mereu aminte călugărilor şi pustnicilor de greşelile celor patru păcătoşi? Crezi tu că fără aceste patru cadavre credinţa lor va fi mai slabă şi te vor iubi şi slăvi mai puţin? Iartă-i, Fecioară Maria pe aceşti călugări, aşa cum i-ai iertat pe mulţi înaintea lor şi după ei. Sunt ei mai păcătoşi decât atâţia criminali, atâţia violatori, hoţi şi tâlhari, de care te-ai milostivit lăsându-le trupurile să se odihnească? Pe mulţi oameni răi i-ai iertat deşi te-au rănit mai grav decât ăştia. Îţi aduci aminte, Fecioară, de diaconul care a aruncat cu cuţitul în chipul tău pictat pe peretele mănăstirii Vatopedu, supărat că-i închideai deseori uşa trapezei în nas şi nu-1 lăsai să mănânce? Ţi-a sângerat chipul şi l-ai orbit pe loc, dar l-ai iertat după trei ani de cumplite mustrări şi fierbinţi rugăciuni. Iartă-i şi pe călugării ăştia cum l-ai iertat şi pe acela care te-a înjunghiat.
 Pe măsură ce vorbea cu Maica Domnului din icoană, Tudor punea tot mai mult patos în argumentele lui. Era şi el uimit de cât de multe argumente găsea pentru a o convinge pe Fecioară să-i ierte pe călugării din celălalt colţ al peşterii. Se uita din când în când la trupurile lor pentru a vedea dacă Maica Domnului îi îndeplineşte ruga şi apoi continua cu şi mai mare înflăcărare să vorbească.
 - Uită-te, Împărăteasa Cerurilor la ochii lor şi milostiveştete de ei. Chiar nu te emoţionează nici un pic groaza din privirea lor? Răul făcut de ei n-a fost până la urmă un lucru bun? Cei trei i-au întărit în credinţă pe călugări şi pe pustnici, iar fapta lor le-a arătat catolicilor zădărnicia încercărilor de a cuceri muntele Athos.
Călugărul acesta vândut comuniştilor n-a îndepărtat prin fapta lui pe toţi neaveniţii de acest tărâm sfânt? Înaintea lui intrau pe munte toţi ateii şi duşmanii tăi, maimuţărind truda sfinţilor călugări. Dac-ai reparat răul făcut de ei şi l-ai transformat într-un lucru şi mai bun decât era înainte, de ce nu le ierţi vina şi îţi arăţi mărinimia? Crezi că iertarea lor nu va fi percepută ca o minune, ci ca o slăbiciune a ta?
 Le spune Fiul tău tuturor oamenilor că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie şi le cere să renunţe la acest flagel care-i îndepărtează de Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe. Nu reprezintă oare aceste cadavre neputrezite o dovadă a mândriei tale? Arată-ţi smerenia ca oamenii să-şi întărească puterea sufletului. Ne cere Fiul tău să-i iubim pe cei din jurul nostru şi să le întoarcem şi celălalt obraz atunci când ne lovesc.
Dar tu, Maică Sfântă, de ce nu îi iubeşti pe aceşti călugări care ţi-au greşit? Arată-ţi acum dragostea faţă de ei şi revarsă-ţi harul peste trupurile lor. Tudor o implora pe Fecioara Maria cu o rugăciune întinsă la extrem. Lacrimile îi curgeau din belşug, iar ochii i se îndreptau spre cadavrele de lângă el, aşteptând în orice clipă să vadă miracolul iertării. Dar trupurile rămâneau în nemişcare, iar deznădejdea începuse să pună stăpânire pe el.
 - Eşti nemiloasă şi neînduplecată, Împărăteaso! Şi-a aplecat fruntea pe icoană şi a început să plângă în hohote. Atunci a simţit cum mâna Fecioarei iese din icoană şi îl mângâie pe păr. S-a retras mirat şi a auzit cum Ea îi spune:
       - Du-te şi adu-le sufletele în faţa Mea.Şi în acel moment, întrun colţ mai îndepărtat al peşterii s-a creat un gol, o gaură din care ieşea o lumină roşiatică şi zgomote ciudate veneau dinăuntru. Tudor s-a apropiat încet de acea groapă apărută pe neaşteptate şi a simţit cum o căldură îl cuprinde de la flăcările care ardeau în adâncul ei. Auzea gemete şi urlete, tânguiri şi plânsete într-un amestec nedefinit de durere, jale, disperare, amărăciune şi groază. Ajuns în dreptul gropii, a observat o scară care ducea mult în adânc, fără să i se vadă capătul A început să coboare încet, uitându-se curios la priveliştea care i se înfăţişa. La un moment dat scara a atins solul, deşi ea continua să coboare tot mai jos. S-a depărtat de scară şi a început să meargă spre grupul de oameni cel mai apropiat. A văzut cum un individ puternic le dădea altor oameni să mănânce fecale. Oamenii aceia plângeau şi încercau fără succes să se opună. Înghiţeau porţii mari de mizerii, scoţând nişte sunete de revoltă neputincioasă. Văzându-1 pe Tudor, au alergat spre el strigând:
 - Un om viu! Un om viu! Ia-ne cu tine! Scoate-ne de aici! Salvează-ne! Încercau să se agaţe de el, dar individul puternic i-a îndepărtat şi 1-a întrebat:
 -Pe cine cauţi aici, omule?
-Îi caut pe cei patru călugări care au greşit faţă de Fecioara Maria pe muntele Athos.
 -Nu sunt aici. Trebuie să cobori mai jos.
 -Dar cine sunt cei care se agăţau de mine şi cărora le dădeai să mănânce rahat?
- 1-a întrebat Tudor. Cât au fost în viaţă au minţit continuu şi mult rău au făcut oamenilor cu minciunile lor. Acum îşi primesc răsplata. Ceva mai departe, Tudor 1-a văzut pe unchiul lui care fusese activist comunist. Realizase multe emisiuni la radio şi la televiziune sub genericul „În lumina documentelor de partid”. Ani îndelungaţi a fost profesor de materialism dialectic şi istoric la Facultatea de partid „Ştefan Gheorghiu” şi ajunsese într-o vreme vice-prim-secretar pe judeţ, funcţie pe care şi-a exercitato cu severitate şi care i-a adus o tristă notorietate în zonă.
 - Unchiule, povesteşte-mi cum este aici. Spune-mi cu cine te-ai întâlnit şi cum este organizată această lume.
 - Dacă-i ceri voie să te însoţesc în căutările tale, îţi voi spune tot ce vrei să afli. L-a întrebat pe individul puternic dacă îl lasă pe unchiul lui să-i fie ghid şi a rămas surprins să vadă cu ce uşurinţă l-a lăsat liber. Aşa cum avea.să afle mai târziu, orice dorinţă a lui, ca om viu, era lege nu doar pentru toţi paznicii şi torţionarii iadului, ci şi pentru orice suflet întâlnit.
 - Lumea de-aici este construită după mintea pe care-am avut-o cât am fost în viaţă şi după faptele pe care le-am făcut. Eu am mâncat rahat o viaţă întreagă minţindu-i pe oameni de binefacerile partidului comunist şi pentru asta mi se dă să mănânc rahat o veşnicie. Când cineva se roagă pentru noi, porţiile ni se reduc şi ne apropiem tot mai mult de scară. Sunt unii care-au reuşit să urce scara şi să iasă de aici, pentru că au avut dincolo pe cineva care se ruga continuu pentru ei. Dar ăia care-au murit de mult şi nu-i mai ştie nimeni stau prin locurile cele mai groaznice. Aici m-am întâlnit cu cei mai mulţi colegi de partid şi fiecare suntem puşi să ne spunem public fiecare minciună pe care-am debitat-o. Aflăm apoi cât rău a făcut fiecare minciună, chiar şi cele care păreau nevinovate şi pentru fiecare ne primim pedeapsa. Nu doar în înghiţirea fecalelor constă pedeapsa noastră. Dacă minciunile noastre au dus la arestarea unor oameni sau chiar mai rău, la terorizarea sau la moartea unora, atunci suntem puşi să coborâm scara în zonele mai crunte.
 Când văd câte lumi sunt dedesubtul meu, mă cred norocos că sunt aici. Cel mai rău este focul care nu ne arde, ci ne mistuie şi ne face să ne blestemăm prostiile vieţii, mai ales când vedem lumina vie de la capătul scării. Toţi dorim să urcăm scara şi ne tânguim, plângem sau implorăm sufletele celor vii pe care-i cunoaştem să se roage pentru iertarea noastră. Dar nu cred că ele ne aud, căci atunci când unele rude vin lângă noi, le întrebăm dacă au simţit vreodată chemările noastre de ajutor. Şi nu am cunoscut pe nimeni care să spună că a auzit vocile noastre cât a fost viu, nici în somn, nici în stare de trezie. - Dar care rude au venit aici lângă tine, unchiule?
 - 1-a întrebat Tudor. - Aici este şi mama ta. - Mama? - a întrebat Tudor emoţionat. Unde este? De ce e şi ea aici? Ce rău a făcut pe lume? Ne-a crescut pe toţi fraţii cu dragoste şi multe sacrificii a făcut pentru noi.
Nu se poate să fie aici.
 - Nu e aici, ci mai jos, în alt palier al iadului.
 - Vreau s-o văd. Hai cu mine să-mi arăţi drumul
 - 1-a rugat Tudor pe unchiul său.
 - Te însoţesc şi la ea şi la călugării pe care-i cauţi.
 Ăştia sunt şi mai jos, pe ultimele etaje ale infernului, în fundăturile cele mai prăpăstioase în care i-au aruncat blestemele credincioşilor.
Fiecare om care le-a văzut trupurile neputrezite şi nu s-a rugat pentru iertarea lor, i-a împins şi mai adânc în mlaştinile iadului. Dar trebuie să-mi promiţi că nu te vei depărta de mine nici o clipă şi nu mă vei lăsa pradă torţionarilor de-acolo.
Şi trebuie să fii pregătit să rezişti rugăminţilor şi vicleşugurilor celor pe care-i întâlneşti, care vor vrea să se agaţe de tine să-i scoţi de-acolo. Trebuie să ieşi cât mai repede de-aici şi cel mai mare bine pe care-1 poţi face cuiva din iad este să-i reţii numele şi să te rogi zilnic pentru iertarea sufletului lui atunci când vei fi afară.
 Mergând umăr lângă umăr s-au apropiat de scară şi au început să coboare. Tudor îl întreba mereu de mama sa, dar unchiul îi spunea să aştepte şi să vadă cu ochii lui. Tot coborând, au ajuns la un moment dat la un nivel la care priveliştea era mai groaznică decât la nivelul anterior: o mulţime de femei erau puse să-şi mănânce pruncii avortaţi în timpul vieţii. Unele trebuiau mai întâi să-i ciopârţească în bucăţi, în timp ce pruncii ţipau: „Nu mă omorî, mamă! Nu mă omorî!” Altele erau puse să le mănânce mai întâi membrele, apoi corpul, în timp ce gurile copiilor urlau: „Nu mă mânca, mamă! Nu mă mânca!” 

Oricât încercau să se opună strângându-şi pruncii la sân, femeile erau forţate de indivizi înalţi şi puternici să-şi ucidă copii avortaţi, privind neputincioase la durerile acestora.
 - Ajută-mă!
- îl implorau femeile care-1 vedeau. Roagă-te pentru copilul meu nenăscut Ionel şi pentru iertarea mea Ana, păcătoasa - i-a spus o femeie. Roagă-te şi pentru Vasile şi Andreea - i-a spus altă femeie.

Şi pentru Laurenţiu şi Daniela, Victor şi Lăcrămioara, Andrei şi Aura, Iolanda şi Tudoriţa, Magda şi Miruna- şi multe femei încercau să-1 facă să reţină numele copiilor avortaţi şi numele lor. - Hai să mergem repede, nu mai sta să le priveşti groaza din ochi, căci nu le faci nici un bine aşa - îi spunea unchiul lui. Şi au trecut printr-un cor asurzitor de nume rostite cu ţipete, cu jale, cu fierbinţi implorări, până în apropierea unei văi în care un alt grup de femei erau pedepsite de alţi indivizi în moduri cât mai înspăimântătoare.
 - Tina, unde eşti?
 - a strigat unchiul. Şi atunci, din mulţime a ieşit mama lui Tudor cu pruncul avortat în braţe. 
- Iartă-mă, Tudorelul mamii, de ce-am făcut, dar aşa am crezut atunci că vă pot creşte pe voi, ceilalţi copii ai mei. Mi-a fost teamă să mai am încă un copil, că erau vremuri vitrege şi nu credeam că am să pot face faţă greutăţilor. Şi acum trebuie să suport groaza uciderii lui şi a reproşurilor pe care mi le face mereu că nu mi-a păsat de el.
 - Vino cu mine mamă şi nu te depărta de noi, căci trebuie să mă duc mai jos după cineva.
 - Dar acolo căldura este de nesuportat şi pedepsele te paralizează câte-o sută de ani numai cum le vezi. Nu mai coborî fiule; întoarce-te în lumea celor vii şi roagă-te pentru noi. Atunci Tudor s-a dezbrăcat şi a acoperit faţa mamei şi a fratelui nenăscut cu haina lui. S-au apropiat de scară şi au coborât-o cu repeziciune, fără să se oprească la alte niveluri.
 A apucat să vadă în fugă oameni care erau ucişi cu pietre de alţi oameni, a văzut trupuri mutilate, date pradă fiarelor, a privit linşajul la care erau supuşi unii dictatori şi tirani prea iubitori de statui cu chipurile lor, a urmărit cum unii erau înnecaţi în urina altora sau în lacuri de sânge, a privit carnagiile cele mai greu imaginabile pentru vreun om viu. Şi a auzit cum sufletele torturate îl strigau cu disperare, cerându-i să se roage pentru ele - pentru Cornel, Cătălin, Beatrice, Bogdan, Paul, Roxana, Marian, Nicoleta, Diana, Dorin şi câte şi mai câte nume.

 Coborând neîncetat, fără să poposească pe alte niveluri ale infernului, a ajuns la capătul scării şi acolo era un râu. S-au suit toţi în barca legată de scară şi au vâslit spre mal. Acolo erau mai mulţi călugări şi preoţi care-şi plângeau continuu neascultarea de duhovnic, nepăstrarea Sfintelor Taine, nerespectarea cuvântului lui Dumnezeu sau hula Domnului. Pământul pe care stăteau era încins, iar corpurile lor se topeau, ieşindu-le prin orificii un lichid alb-gălbui, care se scurgea în lac. Iar ei se făceau tot mai mici, tot mai mici, până se topeau cu totul în pasta vâscoasă prin care barca aluneca. Un lichid în care ochii şi gurile implorau iertarea până când erau inevitabil lovite de vâslele lui Tudor şi se scufundau cu un urlet sfâşietor, revenind uneori la suprafaţă pentru câteva clipe, ca apoi să se afunde definitiv. 
- Unde sunt călugării de pe Athos? - întreba Tudor pe cei din jurul lui. - Mai departe - i-a răspuns un suflet.
Acolo unde începe râul. Să nu puneţi piciorul pe pământ şi să nu atingeţi zeama râului. Şi rugaţi-vă pentru mine, călugărul Mihail.
 Şi pentru părintele Teofil - a spus altul. Şi un alt cor de nume s-a pornit să-1 implore: Sofronie, Daniel, Gherontie, Sofian, Paisie, Grigore, Leon, Teofan. A continuat să vâslească în pasta tot mai vâscoasă a trupurilor topite ale călugărilor, într-o atmosferă tot mai încinsă şi de nerespirat. Într-un târziu i-a recunoscut pe mal pe cei patru călugări.
 - Urcaţi în barcă - le-a strigat el.
 - N-are rost - i-a răspuns cel vârstnic.
 Cine poate să ierte nişte suflete născute strâmb, încărcate de dispreţul şi hula tuturor credincioşilor? Cum putem să apărem-în faţa Fecioarei când suntem plini de păcatele cele mai grave? Lasă-ne şi du-te. Nu putem ieşi de-aici decât prin rugăciune. Roagă-te pentru noi şi cere-le şi altora să se roage pentru noi şi aşa, încet-încet, ne vom apropia de scară şi ne vom curăţi, pentru a apărea cum se cuvine în faţa Maicii Domnului ca să cerşim iertarea şi binecuvântarea ei.
 - Urcaţi în barcă acum! le-a poruncit Tudor. Şi a început să-i tragă spre el cu toată împotrivirea lor. În timp ce păşeau prin zeama fierbinte a trupurilor topite ale călugărilor, ei se opreau şi mângâiau suprafaţa ei, spunând: „Iartă-mă, Veniamine! Iartă-mă, Dionisie!”. Urcarea celor patru călugări în barcă a fost o muncă uriaşă pentru Tudor.
Căldura dogoritoare îl epuiza, iar privirile pline de groază ale celor din jur îi încetineau eforturile. Se chinuia să le memoreze numele ca să se roage dincolo pentru iertarea lor. Orice suflet pe care-1 ţinea aproape de el îl trăgea în jos şi-i făcea drumul de întoarcere la scară tot mai anevoios. Voia să se oprească să se odihnească, dar şi-a adus aminte de sfatul pustnicului Gorgonie şi a început să se roage Fecioarei Maria să-i dea putere să iasă cu bine din iad.
 A simţit că forţele i se refac şi a vâslit cu toată energia până la scară. Împingând cele şapte suflete pe trepte sau trăgându-le după el, a început un urcuş greoi.
 La fiecare nivel auzea ţipetele păcătoşilor şi vedea de departe sufletele unor cunoscuţi pe care ar fi vrut să le ia cu el, dar nu mai putea să facă un efort suplimentar şi nici nu mai putea să încetinească urcuşul. Privind în sus, i s-a părut că o vede la capătul scărilor pe Maica Domnului făcându-i semne să vină la ea. A început să urce treptele mai repede, fără să mai privească înjur, împingând vârtos sufletele buhăite şi leneşe ale celor patru călugări şi târând după el sufletele celor trei rude apropiate. Lumina de la capătul scării se făcea tot mai mare, iar vederea ei îi umplea inima de bucurie. Într-un târziu a ajuns sus în peşteră. S-a îndreptat spre icoană să mulţumească Fecioarei pentru ajutor şi să o roage să primească în împărăţia ei şi sufletele celor trei rude.
A pus din nou fruntea pe icoană şi, înainte de a spune ceva, a simţit cum Maica Sfântă îi pune iarăşi mâna pe pâr şi îi dăruieşte o crenguţă cu nişte flori neobişnuite. A adormit imediat fără să mai apuce să privească sufletele lăsate la gura iadului.
 N-a ştiut cât a dormit - câteva minute, câteva ceasuri, o zi sau mai mult.
Când s-a trezit, intrarea în iad dispăruse ca şi când n-ar fi existat. Privind spre trupurile călugărilor de lângă el a văzut că erau descărnate - simple schelete uscate, fără urme de carne, piele sau lichid alb-gălbui. Îşi aducea aminte de călătoria prin iad şi de sufletele chinuite şi a început să se roage pentru toate numele pe care le reţinuse. În această stare de rugăciune era când pustnicul Gorgonie a început să dea bolovanii la o parte şi să intre în peşteră. Schimbarea văzută 1-a cutremurat şi a luat-o la fugă fără să spună nici un cuvânt. A venit repede înapoi împreună cu stareţul Marii Lavre şi cu mai mulţi călugări, pustnici şi muncitori. În jurul peşterii s-a adunat rapid o mulţime de oameni. Câţiva muncitori au început să vorbească destul de tare, acuzându-1 că a mâncat carnea cadavrelor. Cei mai mulţi călugări se închinau, murmurând speriaţi: „Doamne fereşte!”.
Pustnicul Gorgonie le spunea câtorva feţe monahale cum 1-a lăsat şi cum 1-a găsit, spunând adesea: „Uitaţi-vă la ochii lui. A fost dincolo.” Tudor stătea în mijlocul peşterii, lângă icoană, cu crenguţa cu flori în mână, în faţa câtorva zeci de oameni care nu îndrăzneau să înainteze spre el şi nici să-1 întrebe ceva.
Stareţul mănăstirii a fost primul care s-a apropiat de el şi a întins mâna după crenguţă. A privit-o câteva clipe în tăcere, a mirosit-o şi apoi s-a întors spre călugări spunând:
 - E iasomie de Nazareth. Sfântul Siluan a descris-o în amănunt, spunând că Domnul Dumnezeu i-a dăruit Fecioarei Maria această plantă nemaiîntâlnită până atunci în lume. A plantat-o în curtea casei ei şi a avut mereu cu ea în toate călătoriile pe care le-a făcut o crenguţă care nu se ofilea niciodată. A dăruit sfântului Antonie o crenguţă ca mulţumire pentru întemeierea monahală a muntelui.

A dăruit şi sfinţilor Grigorie Palama şi Vasile cel Mare o crenguţă similară care nu s-a ofilit decât după adormirea lor. Şi sfântul Siluan a primit de la Maica Domnului o crenguţă identică şi i-a descris-o arhimandritului Sofronie în toate detaliile. E o minune dumnezeiască! a exclamat stareţul cu voce puternică. Cei prezenţi s-au apropiat de Tudor - unii au început să-1 îmbrăţişeze, alţii au căzut în genunchi în faţa lui, iar câţiva s-au mulţumit doar să-i atingă hainele.

Alţii mai sceptici - muncitori şi pelerini - s-au apropiat de cele patru schelete şi le-au privit cu atenţie. Erau uscate şi păreau descărnate de mult, dar cu toate astea ei văzuseră recent trupurile buhăite şi purulente.

 - E ceva necurat la mijloc - îşi spuneau unii altora. O fi vreun vrăjitor care ştie nişte trucuri cu care le-a luat faţa călugărilor. Deodată în peşteră s-a lăsat tăcerea.

 Nici un murmur şi nici o vorbă nu se mai auzea. Toţi şi-au întors privirea spre intrarea în peşteră. Şapte pustnici bătrâni se apropiau de Tudor. - Sunt marii pustnici ai muntelui - i-a şoptit Gorgonie. Sunt singurii tunşi în Marea Schimă şi sunt sfetnicii de taină a Fecioarei Maria. Sunt stâlpii în viaţă ai ortodoxiei mondiale. Nu i-a văzut lumea de-aici pe toţi la un loc decât la moartea stareţului mănăstirii Vatopedu. E ceva neobişnuit venirea lor. Cel mai vârstnic dintre cei şapte monahi, un om de 96 de ani, foarte slab şi înalt, cu o faţă suptă şi cu o pereche de ochelari cu sticlă groasă, s-a apropiat de Tudor sprijinindu-se în toiag. L-a privit de-aproape şi a început să-i pipăie faţa cu mâinile. Apoi a îngenunchiat şi i-a sărutat picioarele.

 Tulburat, Tudor l-a ajutat să se ridice. Bătrânul 1-a îmbrăţişat cu atâta emoţie încât şi cei sceptici au rămas impresionaţi de gestul lui. Făcându-şi cu greu loc prin mulţimea de călugări care voiau să-i atingă şi să-i binecuvânteze, ceilalţi şase mari pustnici l-au îmbrăţişat şi l-au recunoscut pe Tudor ca pe un frate de-al lor.
 - Vino cu noi - i-a spus cel bătrân. Şi întorcându-se către stareţ: Puneţi scheletele în osuar şi faceţi-le o slujbă creştinească. A ieşit cu ei şi a dispărut o săptămână în locuri neştiute. Apoi a coborât la mănăstirea Marea Lavră împreună cu cei şapte sihaştri şi a cerut să fie tuns în monahism. Slujba a fost oficiată de stareţ, iar pustnicul Gorgonie i-a devenit duhovnic şi naş de călugărie. În lumina pală a lumânărilor, înveşmântat în cămaşa albă a curăţeniei, a făcut legământul de credinţă şi fost tuns în patru părţi ale capului în semn de cruce. A primit numele Migdonie, în cinstirea sfântului care a fost băgat de viu într-o groapă la ordinul împăratului Maximian.
 Dar toţi i-au spus Migdonie Imploratorul, pentru că a reuşit s-o convingă pe Maica Domnului să-i ierte pe cei de neiertat. A trecut prin ritualul îmbrăcării şi înzestrării cu noile sale „arme”: cămaşa (haina veseliei), paramanul, brâul (pentru omorârea trupului şi înnoirea duhului), potcapul (coif al nădejdii mântuirii) şi camilafca (vălul care-1 împiedică să vadă toate deşertăciunile lumii), tunica lungă, mantia şi rasa (hainele mântuirii), sandalele (pentru vestirea Evangheliei păcii), metaniile (sabia Duhului), crucea (cu care-1 urmează pe Mântuitor) şi lumânarea (ca să aducă lumină înaintea oamenilor şi să vegheze păstrarea-credinţei)..
A fost pentru prima oară în ultimele secole când un om a primit călugăria fără să petreacă trei ani în mănăstire ca novice purtând scufia şi încă un an ca rasofor purtând rasă cu mâneci largi, dar mulţi din cei prezenţi au spus că în momentul tunderii în monahism biserica se umpluse de îngeri. În semn de cinstire a fost pus în fruntea grupului de pustnici care s-a pornit să oficieze slujba adormirii Maicii Domnului la paraclisul Metamorfosi - cel mai înalt loc de rugăciune aflat în vârful muntelui Athon, la peste 2.000 metri. Pe drumul spre vârf, grupul s-a mărit cu pustnici şi călugări de la toate mănăstirile şi schiturile, în aşa fel încât atunci când au ajuns la Panaghia- puţin mai jos de vârful Athonului

 - Biserica Maicii Domnului era plină de oameni şi înconjurată de o mare de părinţi în tunici negre. Niciodată n-au făcut acel greoi urcuş atâtea mii de călugări în acelaşi timp. A fost una din cele mai emoţionante slujbe la care au asistat, iar Migdonie i-a impresionat pe toţi cu harul său. Au coborât muntele bucuroşi, discutând despre viitorul fratelui Migdonie Imploratorul. Dar bucuria le-a dispărut rapid, căci în faţa mănăstirii Iviru a fost arestat de poliţia greacă. Mergând spre portul Daphne, pe drumurile neasfaltate, înguste şi întortocheate ale muntelui, şoferul care conducea maşina poliţiei a pierdut controlul volanului şi s-a răsturnat în prăpastie. Când au ajuns la locul accidentului, autorităţile au găsit trupurile poliţiştilor mutilate de fiarele maşinii, dar n-au dat nicăieri de urma lui Migdonie. Pentru găsirea lui au suplimentat forţele de ordine, dar toate căutările au fost în zadar. Dispariţia neobişnuită a noului călugăr a tulburat minţile sihaştrilor. Despre el au început să circule tot felul de informaţii.
 Pustnicul Gorgonie, duhovnicul lui - a spus celor din jur că Migdonie îl vizitează deseori. Serviciile secrete l-au pus sub atentă observaţie şi au văzut că mergea uneori vorbind singur, dar nu în acelaşi mod în care merg toţi părinţii muntelui, murmurând neîncetat rugăciunea inimii, ci vorbind cu cineva nevăzut. În jurul lui era în acele momente un miros puternic de iasomie. La scurt timp, indicatorul „Afurismeno” de lângă schitul Vigla a fost înlocuit de cineva necunoscut cu altul pe care e scris „Peştera Implorării”.

În faţa peşterii a fost plantată crenguţa de iasomie de Nazareth, iar mirosul ei se simte şi acum de la mare depărtare, aducând tuturor aminte că trebuie să se roage nu doar pentru cei buni, ci şi pentru cei de neiertat.

luni, 4 mai 2015

Cifra sapte in Sfanta Scriptura

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


Numarul sapte are o importanta deosebita atat in Vechiul Testament, cat si in Noul Testament. "Aceasta este compusa din adunarea cifrei 3 (insusirea lui Dumnezeu in trinitate) cu 4 (simbolul lumii prin punctele sale cardinale), din acest considerent cifra 7 fiind considerata unirea dumnezeiescului cu lumescul. Sapte sunt zilele saptamanii, zidul Ierihonului a fost inconjurat de 7 preoti in sapte zile, avem sfesnicul cu sapte brate, psalmistul David lauda pe Dumnezeu de sapte ori intr-o zi; apoi, in Noul Testament, avem cele sapte ceruri, in Apocalipsa sunt cele sapte coarne ale mielului, pacatele sunt iertate de 70 de ori cate 7; intalnim pomenirea mortilor care se face la sapte ani, apoi cunoastem cele sapte daruri ale Duhului Sfant; Mantuitorul Iisus Hristos rosteste sapte cuvinte pe Cruce; sunt sapte epistole sobornicesti, iar Sfantul Apostol Pavel a scris 14 epistole (2x7); in istoria Bisericii avem cele sapte Sinoade Ecumenice."

Cifra sapte in Vechiul Testament

Sfantul Simeon al Tesalonicului spunea despre obiceiul ca Sfantul Maslu sa fie savarsit de sapte preoti, scotand in evidenta simbolismul pe care cifra sapte l-a avut in Vechiul Testament (adica, simbolizeaza desavarsirea), dand in acest sens mai multe exemple din scriptura Vechiului Testament. El considera ca aceasta Taina poate fi savarsita si de trei preoti (dupa numele Sfintei Treimi), dupa cum poate fi savarsita si de mai multi preoti decat sapte, dar nu se cuvine sa fie savarsita de un singur preot."

In Vechiul Testament, cifra sapte apare in diferite momente cheie, ceea ce poate demonstra caracterul de cifra perfecta: "asa, de pilda, in ziua a saptea S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrarile Sale pe care le facuse (Fac. 2, 1-2); sapte perechi de animale si pasari curate a poruncit Dumnezeu lui Noe sa bage in corabie inainte de a incepe potopul (Fac. 7, 2-3). Iarasi i-a spus ca dupa sapte zile va veni potopul (Fac. 6 si 7). In luna a saptea si in ziua a 27-a s-a oprit corabia pe Muntii Ararat (Fac. 8, 4). Dupa sapte zile a dat drumul Noe a doua oara porumbelului din corabie, iar acesta s-a intors avand in cioc o ramura de maslin verde (Fac. 8, 10), iar in luna a doua, in 27 ale acestei luni, pamantul era uscat (Fac. 8, 14). Avraam a dat lui Abimelec imparatul sapte mielusele, ca marturie intre ei amandoi (Fac. 21, 28-30). Iacov patriarhul s-a inchinat de sapte ori cu fata la pamant in fata fratelui sau Isav (Fac. 33, 1-3). Faraon a visat sapte vaci grase si sapte slabe, sapte spice pline si sapte seci (Fac. 41).

Lui Moise i-a spus Dumnezeu ca intre alte lucruri ce va face pentru sfantul lacas sa faca si un sfesnic de aur curat si deasupra lui sa puna sapte candele ca sa lumineze (les. 25, 31-37). Tot lui Moise i-a poruncit Dumnezeu sa spuna israelitilor sa numere sapte saptamani de zile (Lev. 23, 15), iar, a cincizecea zi, sa le fie sarbatoare sfanta, inainte de a manca Pastele, sapte zile sa manance paine nedospita (les. 12, 19). Pe langa alte daruri ce aveau porunca sa le aduca, in acea zi trebuiau sa aduca sapte miei (Lev. 23,15-18). Apoi, sa numere sapte saptamani de ani, iar al cincizecilea sa fie an de slobozire (Lev. 25, 8-10; Isaia 61,1-4; Luca 4, 16-21). Pe Mariam, sora lui Moise, fiindca a cartit, sapte zile a lovit-o Dumnezeu cu lepra (Num. 12). Lui Iosua Navi i-a poruncit Dumnezeu sa puna sapte preoti cu sapte trambite sa inconjoare Ierihonul de sapte ori, iar a saptea oara sa sune in trambita de sapte ori si vor cadea zidurile Ierihonului (Iosua 6).

In sapte zile s-a plinit sfintirea lui Aaron si a fiilor sai de catre Dumnezeu, prin Moise (Lev. 8, 33-35). De sapte ori in zi, David proorocul lauda pe Dumnezeu (Ps. 118, 164). Ieremia a proorocit ca evreii vor fi robi saptezeci de ani in Babilon (Ier. 25, 11-12; 29, 10). Sapte candele cu sapte brate a vazut Sfantul Prooroc Zaharia (Zah. 4,1-2). Sapte funii, ca pe o ata putreda a rupt Samson, cel ce avea sapte suvite de par care-i dadeau putere (Jud. 13-16). Sapte sunt darurile Duhului Sfant: 1. Frica; 2. Buna credinta; 3. Intelepciunea; 4. Taria; 5. Sfatuirea; 6. Priceperea; 7. Cunostinta (Isaia 11, 2-3). Sapte sunt stalpii peste care intelepciunea lui Hristos a zidit casa Sa (Biserica) (Pilde 9, 1). Saptezeci au fost barbatii care au tradus Biblia pe vremea faraonului Ptolemeu Filadelful (283 i.d.Hr.). De sapte ori s-a scaldat Neeman Sirianul in Iordan si s-a curatit de lepra (IV Regi 5, 14)."

Locurile prezentate mai sus, nu sunt singurele unde apare cifra sapte, dar acestea sunt cele mai importante, reusind sa puna intr-o lumina pozitiva si sa confere numarului cu pricina, adevarata valoare.

Sfintii Parinti vorbesc de foarte multe ori despre prezenta cifrelor in cadrul Sfintei Scripturi, spre exemplu, Sfantul Chiril al Alexandriei in PSB 39 - Glafire, la cartile lui Moise - explica versetul 15 cap. 4 din Cartea Facere: "Nu va fi asa pentru ca cel ce il va ucide pe Cain se va pedepsi de sapte ori" - "Iar daca ar voi cineva sa spuna si ca vor fi sapte la numar pedepsele ce le va lua lui Cain, nu va gresi intru nimic. Primul pacat al lui Cain a fost ca nu a deosebit in chip drept, nici n-a oferit lui Dumnezeu cele mai bune roduri. Al doilea, ca afland de pacatul lui, nu s-a intors spre pocainta si n-a indreptat greseala prin savarsirea celor bune, ci s-a aprins de manie si s-a infuriat de pretuirea data aproapelui, pe care trebuie sa caute sa-l imite, nu sa-l socoteasca dusman si sa-l priveasca cu ochi nedrepti. Al treilea pacat, care e ca un ados la uciderea salbatica, este pisma neimpacata. Al patrulea, invitatia: sa iesim la camp, care e dovada vicleniei si a inselarii. Al cincilea e crima uciderii nelegiuite. S-ar putea socoti ca al saselea pacat al lui, mintirea lui Dumnezeu. Al saptelea, socotinta ca poate scapa fara voia lui Dumnezeu de pedeapsa, putand fi eliberat fara voie de viata in trup."

Cifra sapte in Noul Testament

In Noul Testament, cifra sapte, dar si multiplul acesteia, este folosit in unele momente de insusi Mantuitorul Iisus Hristos:

"Mantuitorul porunceste sa iertam de saptezeci de ori cate sapte (Luca 17, 3-4; Matei 18, 22). Oranduiala Bisericii lui Hristos tot pe numarul sapte este intemeiata: 1. apostolii; 2. proorocii; 3. invatatorii; 4. facatorii de minuni; 5. cei ce au darul tamaduirilor; 6. cei ce au darul vorbirii in limbi; 7. cei ce au darul de a talmaci sau a explica Sfintele Scripturi norodului (I Cor. 12,28-30).

Sapte sunt duhurile care stau inaintea lui Dumnezeu si a scaunului Sau de domnie (Apoc. 1, 4). Sapte sunt sfesnicele cele de aur dinaintea Mantuitorului si sapte sunt stelele din dreapta Sa (Apoc. 2, 1). Sapte sunt Bisericile la care a fost trimis Sfantul Ioan Evanghelistul sa le scrie (Apoc. 1,11). Sapte sunt urgiile apocaliptice (Apoc. 15, 6-8; 16). Sapte peceti avea cartea pe care a vazut-o dumnezeiescul Ioan evanghelistul in mana lui Dumnezeu (Apoc. 5, 1-4).

Sapte sunt duhurile lui Dumnezeu pe care le trimite in tot pamantul (Apoc. 5, 6), in Biserici (Apoc. 1,4). Sapte sunt pacatele de moarte: 1. mandria; 2. iubirea de argint (zgarcenia); 3. desfranarea; 4. pizma sau invidia; 5. lacomia; 6. mania; 7. lenea (neingrijirea sufletului). Sapte sunt cele vrednice lui Hristos: 1. puterea; 2. bogatia; 3. intelepciunea; 4. taria; 5. cinstea; 6. slava; 7. binecuvantarea (Apoc. 5, 12)."

In lucrarea Talcuirea Apocalipsei de la Sfinti Parinti pana in zilele noastre, scrisa de pr. Ioan Sorin Usca, se pot identifica comentarii directe ce fac referire la cifra sapte si rolul acesteia in Cartea Apocalipsei, spre exemplu: Apoc. 1,4 Bisericile din ea (enumerate in versetul 11) sunt selectate in functie de 7, simbolul plenitudinii si al universalitati.

Pentru a observa numarul aparitiilor cifrei sapte (strict sub aceasta forma in limba greaca epta) in cuprinsul Noului Testament, am consultat Bible Works NT (NA27), si am constatat un numar total de 88 de aparitii, iar cea mai mare pondere o regasim in Cartea Apocalipsei(30)

Sfanta Scriptura, editia Sinodala si Sfanta Scriptura, versiunea Bartolomeu Anania, in cuprinsul Noului Testament intalnim un numar de 92 de aparitii ale cifrei sapte (sub aceasta forma fixa), ceea ce arata o mica diferenta fata de textul original din limba greaca.

Sa vedem in afara crestinatatii ce valori au fost date cifrei -7-

CIFRA ŞAPTE”este una dintre cifrele arabe cu o simbolistică ,pe cât de bogată,pe atât de străveche şi prezentă în viaţa noastră. După cum se ştie ,numărul şapte corespunde celor şapte zile ale săptămânii şi celor şapte planete. De asemenea,el mai corespunde şi celor şapte trepte ale desăvârşirii,celor şapte sfere sau trepte cereşti,celor şapte petale ale trandafirului,celor şapte capete ale cobrei de la Angkor,celor şapte ramuri ale copacului cosmic . In antichitate , la multe popoare cifra 7 era considerata o cifra speciala.


-Matematicianul grec Pitagora considera ca 7 vine de la insumarea triunghiului si a patratului – configuratii desavarsite pentru matematicienii din Antichitate.
-La egipteni si babilonieni 7 era suma celor doua ”cifre ale vietii” 3+4:tatal , mama si copilul/fundamentul vieţii şi cele patru puncte cardinale.
- Constelaţia Pleiadelor este constelaţia celor şapte fiice ale lui Atlas-deşi cu ochiul liber se pot număra până la unsprezece stele.
Numărul şapte apare,sub diverse forme şi sensuri în multe tradiţiişi obiceiuri ale lumii.
● La mayaşi,ziua a şaptea era sub semnul jaguarului,întruchipare a forţelor lăuntrice ale pământului. Această zi era plină de fast.
● În islam,şapte este un număr fast,un simbol al desăvârşirii:se vorbeşte de şapte ceruri,şapte tărâmuri,şapte diviziuni ale iadului,şapte porţi.
● Tătarii din Altai se mândresc cu sanctuarele lor de baştină,folosind expresia,, Ţara mea cu şapte porţi şi apele mele.”
● Pentru turcu-mongoli numărul şapte este un număr sacru şi cosmic.
● În Maroc,femeile sterpe îşi înfăşoară cingătoarea din spate de şapte ori în jurul trunchiului anumitor copaci,apoi o agaţă de una din cele şapte funii legate de aceştia.
● În Siria,o fată care nu-şi găseşte peţitor exorcizează influenţele rele care o împiedică să se mărite scăldându-se în mare şi lăsând să-i treacă pe deasupra capului şapte valuri. Podoabele femeii sunt în număr de şapte.
● În India,tradiţia hindusă îi atribuie soarelui şapte raze:şase corespunzând direcţiilor spaţiului,iar a şaptea centrului.În ştiinţa Yoga se cunosc şapte centrii subtili de forţă,numite,,chakra”.
●În Africa,numărul şapte este un simbol al perfecţiunii şi al unităţii.La dogoni,şaptele,sumă a numerelor patru ( simbolul feminităţii) şi trei ( simbolul bărbăţiei),reprezenta perfecţiunea omenească .
● În credinţa românilor,pentru ca unui mort să i se ierte păcatele,trebuie trase şapte linii peste mormântul lui. După înmormântare,participanţii se îndepărtează şapte paşi de mormânt,apoi fac şapte paşi spre el. Se crede adesea că sufletul mortului rămâne în preajma mormântului vreme de şapte zile.
În numerologie cifra şapte mai are numeroase semnificaţii:
• Cele 7 păcate de moarte: Avariţia,Invidia,Mînia,Aroganţa,Desfrâul,Be –ţia,Lenea;
• Cele 7 virtuţi: Dragostea,Credinţa,Tăria sufletească,Speranţa,Inteligenţa Cumpătarea,Dreptatea;
• Cei şapte înţelepşi din vechime: Bias,Solon,Thales,Pittakos,Kleobulos Periander;
• O săptămână este compusă din şapte zile;
• Cele şapte note muzicale: do,re,mi,fa,sol,la ,si;
• Cele şapte culori ale curcubeului;roşu,portocaliu,galben,verde,albastru- indigo,violet;
• Buburuza are şapte puncte pe elitre;
• Constelaţiile Carul Mare şi Carul mic sunt formate din câte şapte stele;
● Constelatia Pleiadelor este constelatia celor sapte fiice ale lui Atlas – desi cu ochiul liber se pot numara pana la unsprezece stele.

● Cele mai marete si vestite lucrari de arta si arhitectura din lumea mediteraneana antica au fost prezentate de scriitorul Anipatros ( sec.II i.H ) – cele sapte minuni ale lumii.
Statuia lui Zeus – Grecia , Templul Zeitei Artemis si mormantul regelui Mausol – Asia Mica , Colosul – Insula Rodos ,Piramida lui Keops -Africa ,Gradinile suspendate ale Semiramidei si Zidurile de aparare ale Babilonului – Asia

● Cei şapte regi legendari romani : Romulus,Abcus Martius,Numa Pompilius,Servius Tulius,Tullus Hostilius,Tarquinius Prisens,Tarquinius Superbus.
Romulus este fondatorul legendar al cetăţii Roma,iar legenda fondării Romei este una din cele mai celebre legende ale istoriei..Ea cuprinde două momente:ridicarea cetăţii Lavinium şi întemeierea Romei.Legenda spune că Lavinium a fost întemeiată de Eneas care o luase în căsătorie pe fiica lui Latinius.Fiul lui Eneas,Ascaniu,a întemeiat oraşul Alba Longa. Aici s-au născut Romulus şi Remus,cei doi gemenei,care,legenda spune că au fost crescuţi de o lupoaică.Ajunşi mari,ei au construit o cetate a cărui prim rege va deveni Romulus în urma confruntării cu Remus. Ceea ce ste adevărat este legat de poziţia unde această cetate a fost construită,respectiv pe o colină. Pentru că iată,şi în istorie şi mitologie este prezentă cifra şapte,pentru că Roma a fost clădită pe cele şapte coline : Aventin,Caelius,Capitoliu,Palatin,Viminal,Quirinal- ,Esquilin.

Nici domeniul literaturii nu este lipsit de prezenţa cifrei şapte.
-In basme…Cavalerul Barba Albastra a avut sapte neveste , Alba ca Zapada a stat la cei sapte pitici.

În basmele şi poveştile româneşti cifra şapte este des întâlnită ,alături de cifra trei. Din literatura universală am putea să-l amintim pe Edgar Allan Poe ale cărui opere rămân în literatură ca nişte perle scoase din adâncuri.În povestirea sa fantastică,,Masca morţii roşii”cifra şapte este prezentă prin cele şapte camere ale palatului în care prinţul dă o mare petrecere.Cifra şapte,cifră cosmică,simbol al perfecţiunii,reprezintă aici un ,,şirag împărătesc” .
Referitor la simbolistica cifrei şapte un alt domeniu în care ea este prezentă e astrologia. Astfel,despre nativii cifrei şapte se spune că ei au nevoie să-şi petreacă câteva momente în fiecare zi singuri.Aceşti indivizi au darul intuiţiei şi abilităţi analitice,dar uneori nu se încred în intuiţia lor.Preferă să lucreze în ritmul lor şi nu le place să fie zoriţi.Fiind perfecţionişti,ei par uneori că trag de timp,când de fapt ,pur şi simplu aşteaptă momentul cel mai potrivit să acţioneze. Au şi unele trăsături negative: par reci şi aroganţi,mai ales la prima întâlnire.Unii dintre ei se ascund de ceilalţi în spatele unor vorbării neîntrerupte.Nu le place munca fizică,îşi complică singuri viaţa,refuzând să asculte de sfaturile celor din jur,iar visatul cu ochii deschişi,ia locul vieţii,uneori.
Două personalităţi caracterizate de cifra şapte,simboluri feminine ale epocii lor pot fi amintite:Jean Shrimpton şi Diana,Prinţesa de Wales. Printre marile figuri politice se numără preşedintele J.F.Kennedy,Niluta Hruşciov,Churchill şi Vaclav Havel.

Cifra şapte e considerat de astrologi un număr spiritual pentru că e iluzoriu şi conţine valuri care trebuie mai întâi înlăturate,unul după altul, până când va fi găsită iluminarea în cele din urmă.Tot despre el se mai spune că este un număr sacru.Dacă şapte posedă calităţi de reverie, spiritualitate şi conştienţă psihică, din punct de vedere negativ poate fi indecis, înşelător şi nesincer. 

Marian PIOS

Cifra sapte in Sfanta Scriptura

Le este îngăduit creștinilor să judece pe alții?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


S-A INCETATENIT CUTUMA CA NU AVEM VOIE,CA CRESTINI,SA JUDECAM PE ALTII.
De mult timp vroiam sa scriu despre sensul acestei judecatii si sa arat ca este falsa aceasta cutuma,la fel ca multe alte lucruri ce merg cu timpul fara ca cineva ce are stiinta sa aibe curajul sa deschida ochii celorlalti.
Stiu ce veti spune,ca iar imi pun persoanele in varsta in cap,ca ele asa "au pomenit" ca vor pleca din paginile mele....
Si totusi nu ar fi un pacat sa stiu si sa nu spun???Caci cei ce nu il cunosc pe Dumnezeu nu pacatuiesc ca apartin tot felului de secte,dar daca iL afla si nu iL urmeaza pacatul este al lor.

În Evanghelia după Luca 22:30 scrie “ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune de domnie, ca să judecaţi pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.”
Nelamurirea multora este cu privire la expresia “să judecaţi “… Doar singurul Dumnezeu are acest drept ,nu?
Și daca e cu putinta, totusi ,hai sa facem o trimiterile la acest verset si sa le explicam(1 Cor.6:2; Apoc. 2:26-27, Apoc 3:21,etc)

Cred că textul din Evanghelia după Matei unde Domnul Isus a spus să nu judecăm ca să nu fim judecați v-a face să aveti aceasta nelamurire. De altfel, ruperea acestei fraze din context îi face pe mulți oameni să interpreteze și să aplice greșit și tocmai ceea ce nu trebuie să judece judecă, iar ceea ce trebuie să judece, ei nu judecă. În textul din Evanghelia după Matei Domnul Isus a spus:

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău? Sau, cum poţi zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, şi, când colo, tu ai o bârnă în al tău?… Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Matei 7:1-5)

Dacă urmărim cu atenție tot textul, vedem că Domnul Iisus prezintă aici o judecată dreaptă și una nedreaptă. Dreaptă este aceasta judecată când vezi mai întâi bârna din ochiul tău și apoi vezi paiul din ochiul tău și doar așa poți să scoți paiul din ochiul fratelui tău, adică așa îl poți ajuta pe fratele tău să se îndrepte în ceea ce ai văzut că nu este bine în viața lui. Judecata rea este atunci când vezi doar ceea ce este rău în viețile altora, dar nu vezi și nu recunoști nimic rău la tine. Cel ce judecă în felul acesta este numit fățarnic și face o judecată nedreaptă.

Apostolii vor judeca cele douăsprezece seminții ale lui Israel

În Biblie însă există multe pasaje unde scrie că noi, creștini, trebuie să judecăm și chair suntem datori să judecăm. În textul din Evanghelia după Luca este descrisă situația de la Cina cea de Taină, în seara când Isus urma să fie prins ca apoi să fie răstignit a doua zi. Tocmai atunci, în acele momente grele pentru Isus, între ucenici s-a iscat o ceartă ca să știe cine din ei va fi cel mai mare după plecarea lui Isus. Atunci, Domnul Isus le-a spus că așa se poartă împărații lumii acesteia, dar nu trebuie să fie așa între ucenicii Lui, ci cel mai mare să se poarte ca cel mai mic pentru că ei, apostolii, deja au primit o foarte mare poziție și autoritate de la Dumnezeu prin credința lor în Isus Hristos. Mântuitorul le pregătește Împrăția după cum Dumnezeu a pregătit-o Lui. Domnul Isus le-a mai promis că ei vor sta la masa cu El în Împărăția Lui și vor judeca cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Domnul Isus le va da autoritate apostolilor să judece cele 12 seminții ale lui Israel.

Sfinții vor judeca lumea și pe îngeri (1 Corinteni 6:2)

Apostolul Pavel era foarte indignat de faptul că creștinii din Corint aveau neînțelegeri între ei, dar și mai mult îl deranja faptul că ei se duceau să se judece la cei nelegiuiți, adică la necredincioși, adică la judecata statului.

Cum! Când vreunul din voi are vreo neînţelegere cu altul, îndrăzneşte el să se judece cu el la cei nelegiuiţi, şi nu la sfinţi? Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? Deci când aveţi neînţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia, voi puneţi judecători pe aceia pe care biserica nu-i bagă în seamă? Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate? (1 Corinteni 6:1-5)

Apostolul spune că judecata sfinților este o instanță superioară judecății statului și de aceea, neînțelegerile între credincioși trebuie să fie judecate în cadrul bisericii și tot de către sfinți. Trebuie să existe o judecată bisericească și să nu se facă de rușine sfinții mergând să fie judecați de cei nelegiuiți. În acest context Apostolul spune un mare adevăr și anume că noi, sfinții, vom judeca lumea. Adică, noi, creștinii adevărați, care am întrat în Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos, vom judeca pe cei necredincioși și această autoritate am primit-o de la Dumnezeu. Și mai mult, noi am primit autoritatea să judecăm și pe îngeri.

Sfinții vor stăpâni peste neamuri (Apocalipsa 2:26-27)

În cartea Apocalipsa, în capitolele 2 și 3 Domnul Isus a adresat mesaje celor șapte biserici din Asia. În mesajul adresat bisericii din Tiatira a spus:

Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. (Apocalipsa 2:26-27)

Sfinții vor sta pe scaunul de domnie al Domnului Iisus Hristos (Apocalipsa 3:21)

Autoritatea aceasta de a stăpâni și a judeca neamurile va fi dată de Domnul Isus celor care au trăit într-o deplină credincioșie față de El.

Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3:21)

Judecata este o măsură după care îl condamni pe cineva.

Este nedrept să condamni pe o persoană atât timp cât tu eşti vinovat de aceleaşi păcate şi poate într-o măsură mai mare.
Judecă mai întâi şi confruntă păcatul din viaţa ta şi apoi vei şti cum poţi ajuta pe alţii să confrunte şi să biruiască păcatul.
Scopul judecăţii drepte este şi trebuie să fie înlăturarea răului şi a păcatului.


Creştinii sunt datori să judece

Cel mai bine va fi să prezint întreg capitolul 5 al Epistolei I către Corinteni. Aşa vom înţelege mai bine datoria noastră ca şi creştini să judecăm şi să confruntăm pe păcătosul care se complace în păcat. Iată ce spune textul:

Din toate părţile se spune că între voi este curvie; şi încă o curvie de aceea care nici chiar la păgâni nu se pomeneşte; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său. Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel ce a săvârşit fapta aceasta să fi fost dat afară din mijlocul vostru! Cât despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi când aş fi fost de faţă, pe cel ce a făcut o astfel de faptă. În Numele Domnului Iisus, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Iisus. Nu vă lăudaţi bine. Nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştile nostru, a fost jertfit. Să prăznuim, dar, praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului. V-am scris în epistola mea să n-aveţi nicio legătură cu curvarii. Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei hrăpăreţi, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume. Ci v-am scris să n-aveţi niciun fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate”, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară, dar, din mijlocul vostru pe răul acela. (1 Corinteni 5:1-13)

Din acest text vedem că:

In Biserica din Corint un bărbat care se pretindea creştin trăia în curvie (incest) cu mama lui vitregă.
Creştinii nu au judecat şi nu au luat nici o atitudine faţă de acest păcat şi faţă de păcătosul respectiv.
Apostolul Pavel când a auzit despre curvarul din Corint, imediat a şi judecat lucrul aceasta şi a luat hotărârea ca un astfel de om să fie exclus din Biserică şi să fie dat pe mâna Satanei.
Judecata Bisericii faţă de păcătosul acesta şi alţii care se pretind a fi fraţi (adică creştini) dar continue să trăiască în păcat se va manifesta prin întreruperea oricăror relaţii, nici la o masă cu ei nu vor putea să stea creştinii.
Este o datorie a creştinilor să judece pe cei din Biserică care se pretind creştini dar trăiesc în păcat şi să-i condamne dacă nu se pocăiesc.
Creştinii nu trebuie să judece în acelaşi fel pe oamenii necredincioşi, ci să menţină relaţii cu ei şi să le vestească Evanghelia.

DACA NU V-AM LAMURIT PE DEPLIN,SI INCA AVETI DUBII,VA ROG SA IMI PUNETI INTREBARI,SI VA VOI RASPUNDE IN CONTINUARE PANA VOM LAMURI SUBIECTUL.
CITIND SI INTELEGAND TOT CE AM SCRIS EU AICI ESTE BINE SA MERGETI SI LA DUHOVNIC SA STATI DE VORBA CU EL,DAR SA MERGETI CU LECTIA INVATATA,CACI MULTI PREOTI SUNT FOARTE SLAB PREGATITI,LOR DATORANDU-SE ACESTE NEINTELEGERI CE INCA MAI CIRCULA.

Legat de pictura........viata este reprezentata pe orizontala cu toate cele ale ei.Perpendicular in jos sunt stramosii,caci ei apartin lui Dumnezeu,deaceea nu sunt tot pe orizontala.
De acum fiecare urca vertical dupa posibilitatile fiecaruia,posibilitati ce inseamna viata sa duhovniceasca.
Fiecare isi construieste scara pe care sta sau se lasa tras de diavol.
Culorile sunt in consecita.
In final este vorba de judecata fiecaruia de a urca sau ramane la orizontala,de a urca singur sau a trage si alti credinciosi dupa el,deaceea judecata este admisa intre crestini,cu conditia ca dojeana ta sa fie asupra unui lucru ce tu nu il faci,ca pacat vorbind.
In final amintiti-va de femeia ,de moravuri usoare,ce trebuia,dupa judecata evreiasca a vremii,sa fie lapidata-omorata cu pietre.
Iisus le-a spus simplu,raspicat pe intelesul tuturor-Sa ridice piatra numai cel fara de pacat.
Deci i-a invitat sa o judece,dar numai cei ce nu au pacate,si cum toti aveau.......
Daca vreti ,dreptul la a-l judeca pe altul este propria ta judecata,caci mai intai trebuie sa te judeci pe tine sa vezi daca esti curat pentru a putea judeca.

Ultima foto spune totul-Se vede ca trecutul conlucreaza cu viitorul pentru a fi prezentul,prezent ce tinde spre verticala-a se vedea de la mijloc cum extremitatile orizontale tind spre sus,mijloc,este o curbura ce se va accentua de ambele parti pana se vor uni sus la mijloc formand verticala perpendiculara pe orizontala prezentului.

SURSA  Marian Pios

Le este îngăduit creștinilor să judece pe alții?


CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO