duminică, 16 martie 2014

DESPRE SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE

            FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!       BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                           CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

Motto: „Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde
miresme (smirnă sau tămâie). Această tămâiere neîntreruptă se
va face pururea înaintea Domnului din neam în neam“
(Ieşirea30:8).
                                                                                    Preot Ioan
                                       Iubiţi credincioşi,



    Tămâia a fost folosită din toate timpurile şi de toate popoarele. În
America Centrală tămâia aparţine aceluiaşi simbolism ca sângele, seva   şi ploaia. Fumul de tămâie, ca şi norul, izvorăşte din spiritul sfânt. Nor  şi fum sunt două cuvinte înrudite în limbile din America Centrală. De  aici şi ritualurile celor ce aduc ploaia care înalţă spre cer nori de fum  (magie imitativă). Triburile maya quiche au folosit tămâia provenită  din copal (un copac), în toate ceremoniile lor religioase pentru a goni   spiritele rele. Cartea Chilam Balam din Chumayel spune că tămâia este răşina cerului şi mirosul ei este atras spre mijlocul cerului. Până în zilele noastre la triburile chorti, preoţii merg în procesiune să ardă tămâie la miezul nopţii pentru a grăbi căderea primelor ploi. Folosirea  pipei păcii la Pieile-Roşii din America pecetluieşte o alianţă sau un tratat, prin prezenţa divinităţii în urma trimiterii fumului spre înălţimile cerului. În China antică se considera că fumul produs de  rugul funerar poartă cu sine sufletul defunctului. În ritualurile hinduse, tămâia este legată de elementul aer despre care se spune că ar reprezenta percepţia conştiinţei. Dacă fumul de tămâie este folosit la modul artificial de anumite experienţe ale yoghinilor, în schimb arderea bastonaşului parfumat serveşte mai degrabă, în metodele budiste de meditaţie, la măsurarea timpului...
   Se poate vorbi deci, de un obicei universal al tămâierii cu aceeaşi
valoare simbolică: el leagă pe om de divinitate, uneşte finitul cu
infinitul, muritorul cu cel nemuritor. Mulţi fraţi de-ai noştri, stând în
Sfânta Biserică Ortodoxă, văd cum preotul aduce Domnului mireasma  tămâiei, dar nu pricep pentru ce. De aceea, în câteva cuvinte vom  explica ce înseamnă tămâia şi ce mare folos sufletesc, ne aduce ea.
TĂMÂIA este un produs lichid, obţinut prin crestarea cojii libanului
(arbore exotic), şi care în contact cu aerul se solidifică. Termenul
tămâie îl întâlnim de două ori în Noul Testament:
1. În Evanghelia după Matei (2:11) citim că magii (craii) de la
Răsărit, călăuziţi de stea, căutau pe Pruncul Iisus şi pe Mama Lui.
Ajungând la Betleem, au căzut la picioarele Lui, I s-au închinat,
aducându-I ca daruri:
Aur - ca unui Împărat;
Tămâie - cu unui muritor;
Smirnă - cu unui Dumnezeu.
2. În Apocalipsă (5:8; 8:3) se vorbeşte de patru fiinţe şi douăzeci
şi patru de bărbaţi care se închină Mielului (adică lui Iisus Hristos),
având fiecare alăută şi cădelniţe de aur pline cu tămâie pe care o aduc  ca jertfă, alături de îngeri, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor. Şi tot în Apocalipsă (18:13) se arată că tămâia se comercializează pentru  utilitatea ei în cult. Grăuncioarele de tămâie puse în cădelniţă sau întro căţuie, pe cărbuni înalţă un fum ce aduce un miros foarte plăcut ce
ne înalţă sufleteşte. Întâlnim cuvântul „tămâiere“ în expresiile:
„ceasul tămâierii“ (Luca 1:10), când « s-a arătat lui Zaharia
îngerul Domnului în dreapta altarului tămâierii » (Luca 1:11).
SMIRNA este o substanţă extrasă din scoarţa unui arbore exotic
(Stirax benzoin) care răspândeşte un miros plăcut, caracteristic. Este   întrebuinţată, ca şi tămâia, în cultul nostru ortodox.


Termenul de smirnă este folosit de trei ori în Noul Testament:
1. Magii de la Răsărit venind să se închine Pruncului Împărat
Iisus: „I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă“ (Matei 2:11).
2. Înainte de a fi răstignit pe cruce, Lui Iisus: „I-au dat să bea
vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat “ (Marcu 15:23).
3. Trupul lui Iisus mort, coborât de pe cruce, a fost
îmbălsămat cu „amestecul de smirnă şi aloe“ (Ioan 19:39) adus de
Nicodim.
CĂDELNIŢA este un mic recipient de metal, legat cu trei
lănţişoare care se unesc în partea de sus într-un mâner şi este folosit
la tămâierile prevăzute de tipic. Folosirea cădelniţei şi a tămâiei sau
smirnei este moştenită din cultul Vechiului Testament. Cele dintâi
cădelniţe folosite de creştini erau însă simple căţui din pământ (argilă, ceramică) ori metal cum se mai folosesc şi astăzi în mod frecvent. O cronică anonimă ne spune că împăratul Iustinian ar fi dăruit Bisericii
Sfânta Sofia din Bizanţ 30 de cădelniţe din aur împodobite cu pietre
scumpe. După patriarhul Gherman al Constantinopolului (secolul
VIII), cădelniţa simbolizează omenitatea Mântuitorului, focul
simbolizează divinitatea, iar fumul de tămâie simbolizează mireasma
Duhului Sfânt. Căuşul (arzătorul) căţuii, cădelniţei reprezintă
pântecele feciorelnic al Maicii Domnului, care a purtat într-însul
cărbunele cel Dumnezeiesc, Hristos. Totodată, cădelniţa aminteşt
si   de Altarul tămâierii din Cortul Mărturiei şi apoi din Templu 
   (Evrei       9:4). Fiecare icoană se cădeşte (o tămâiem) de trei ori în numele  Sfintei Treimi.

FUMUL TǍMÂIEI închipuie rugăciunea noastră, care, dacă e
făcută cu toată evlavia, se înalţă către Dumnezeu ca fumul din 
  jertfa    strămoşului nostru Abel, fiul lui Adam: „Şi a căutat Domnul spre  Abel şi spre darurile lui“ (Facerea 4:4).
De aceea, Psalmistul David spune atât de frumos: „SĂ SE
ÎNDREPTEZE RUGĂCIUNEA MEA, CA TĂMÂIA ÎNAINTEA
TA; RIDICAREA MÂINILOR MELE, JERTFĂ DE SEARĂ“
(Psalm 140:2). În popor se spune: „Cum e sfântul (aşa e) şi tămâia,
cum este omul aşa sunt şi faptele lui“.
Mirosul plăcut al tămâiei este asemănat în Sfânta Scriptură cu mai multe lucruri:

► Sfântul Apostol Pavel aseamănă însăşi Jertfa
Mântuitorului cu o jertfă de tămâie, când spune că El S-a dat pe
Sine ca jertfă lui Dumnezeu: „SPRE MIROS DE BUNĂ
MIREASMĂ“ (Efeseni 5:2).
► Tămâia închipuie şi aromatele (smirna şi aloe) bine
mirositoare pe care le-a adus Nicodim pentru îngroparea
Mântuitorului (Ioan 19:39). Mirosul ei înseamnă şi buna
mireasmă a învăţăturilor creştine, pe care o aduc în lume, spre
înviorarea sufletească a oamenilor şi spre trezirea lor din păcate.
► Tot cu mireasma tămâiei este asemănată şi buna
mireasmă a darurilor pe care le dau creştinii ca ajutor Bisericii şi
preoţilor: „Un miros de bună mireasmă, bineplăcută lui
Dumnezeu“ (Filipeni 4:10-19).
► Tămâia este icoana mirosului de bună mireasmă a
rugăciunilor evlavioase şi unul dintre cele mai preţioase daruri ce
se aduc înaintea lui Dumnezeu: «Căci de la răsăritul soarelui şi
până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în
orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi
prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri», zice
Domnul Dumnezeu (Maleahi 1:11).
► Însuşi Dumnezeu a poruncit să se ardă tămâie în Biserică,
la sfintele rugăciuni: „A aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul
adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe el tămâie mirositoare
cum poruncise Domnul lui Moise“ (Ieşirea 40:26-27). Însă nici un
dar nu este primit de Dumnezeu şi mai ales tămâia când omul nu este împăcat cu fratele său: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi
acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă
darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi mai întâi şi împacă-te
cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău“ (Matei 5:23-24). Nu
este primit darul nici când omul rămâne în păcatele sale şi nu vrea 
sa  se pocăiască şi nici când se răzvrăteşte împotriva preotului (Iuda 11).
► Proorocul Maleahi a profeţit că preoţii tuturor neamurilor
vor aduce tămâie curată lui Dumnezeu (Maleahi 1:8-12). Tămâia
curată, adusă de mâini neîngreunate de păcate este plăcută lui
Dumnezeu: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea
ta“. DIAVOLUL SE ÎNDEPĂRTEAZĂ când tămâiem, (de aici şi
zicala populară : „Fuge ca dracul de tămâie“) aşa cum s-a întâmplat
atunci când Tobie luând căţuia a tămâiat şi diavolul simţind mirosul
s-a depărtat (Tobit 6:17) şi MÂNIA DOMNULUI ÎNCETEAZĂ:
„Şi a zis Moise către Aaron: Ia-ţi cădelniţa, pune în ea foc de pe
jertfelnic, aruncă în ea tămâie şi du-o repede în tabără şi te roagă
pentru ei, că a ieşit mânie de la faţa lui Dumnezeu şi a început
pedepsirea poporului» (Numerii16:46). Biserica Legii celei noi are şi    ea altar („Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar..“- Matei 5:23)  si    rânduială de cult ca şi cea veche.
► Aşadar, noi, creştinii, trebuie să aducem (după posibilităţi)
între altele şi daruri de tămâie sau smirnă la altar, unde preoţii le
vor folosi pentru preamărirea lui Dumnezeu. Tămâierea înseamnă
şi darul Sfântului Duh, a Cărui trimitere se cere de la Dumnezeu Tatăl.
Aceasta se vede şi din rugăciunea pe care o spun preoţii când
binecuvântează tămâia:„TĂMÂIE ÎŢI ADUCEM ŢIE,
HRISTOASE DUMNEZEUL NOSTRU, ÎNTRU MIROS DE
BUNĂ MIREASMĂ DUHOVNICEASCĂ, PE CARE PRIMINDO
ÎNTRU JERTFELNICUL TĂU CEL MAI PRESUS DE
CERURI, TRIMITE-NE NOUĂ HARUL PREA SFÂNTULUI
TĂU DUH“.

► Tămâind icoana Mântuitorului, arătăm astfel lui Dumnezeu
închinarea noastră cea mai smerită şi mai fierbinte numită
ADORARE.
► Atunci când preotul tămâiază spre icoana Maicii Domnului îi
arătăm prin aceasta o cinstire mult mai mare decât aceea arătată
Sfinţilor şi care se numeşte VENERARE.
► Când preotul tămâiază în Biserică Sfintele Icoane ale Sfinţilor
se arată prin aceasta o CINSTIRE deosebită.
► Iar când preotul tămâiază pe oamenii din Biserică sau din casa
unde face o rugăciune cere prin aceasta ca Dumnezeu să-i sfinţească
prin darul Sfântului Duh şi să-i ajute în toate necazurile şi nevoile lor.
► Tămâia este şi un dar, o jertfă adusă de noi lui Dumnezeu. Un
astfel de dar, respectiv smirnă şi tămâie, împreună cu daruri în aur, 
au adus Mântuitorului, la naştere, Magii de la Răsărit (Matei 2:11). 
In   Noul Testament găsim scris despre Proorocul Zaharia, tatăl Sfântului
Ioan Botezătorul: „A ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să
tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea
poporului, în ceasul tămâierii era afară şi se ruga“ (Luca 1:9-10).
În Apocalipsa se arată că: „cei douăzeci şi patru de bătrâni au
căzut înaintea Mielului (Iisus Hristos), având fiecare alăută şi cupe
de aur pline cu tămâie care sunt rugăciunile sfinţilor“ (Apocalipsa
5:8).
Câteva mărturii ale Sfinţilor Părinţi despre tămâiere
SFÂNTUL IUSTIN MARTIRUL, care a murit pe la anul 167
d.Hr., ne spune că în vremea sa, jertfa Sfintei Liturghii era însoţită 
de   tămâieri cu bune miresme (Dialog 28, 29, 41).
SFÂNTUL CLEMENT, Episcopul Alexandriei (Pedagogul
2:8), ne spune că în Sfânta Biserică se tămâia mult pe atunci,
împlinindu-se astfel prezicerea proorocului Maleahi (Maleahi 1:8-12).
FERICITUL TERTULIAN arată că tămâia se întrebuinţa foarte
mult şi în vremea aceea; şi mai ales la îngroparea creştinilor se
aprindea multă tămâie, ca semn al rugăciunii şi al mângâierii şi
uşurării celui adormit. Tot el ne spune că tămâia alungă şi mirosurile
neplăcute din casă, aducându-ne astfel, pe lângă sănătatea sufletească şi pe cea trupească.

SFÂNTUL IPOLIT, episcopul portului roman de la gurile
Tibrului (235), zice într-o scriere a sa că „Bisericile plâng cu multe
lacrimi, fiindcă nu li se aduc jertfe , nici tămâieri“.
În veacul al V-lea, o femeie evlavioasă lăsase la moartea
soţului ei multe daruri pentru săraci şi cumpărase multă
tămâie ca să fie adusă ca jertfă lui Dumnezeu cu prilejul
îngropării ei. Toate acestea le-a lăsat în grija unui bărbat ce se
chema Dioscur. Acesta n-a vrut să aducă jertfă tămâia lăsată,
de aceea a fost mustrat de Sfinţii Episcopi adunaţi în anul 451
în Sinodul de la Calcedon, deoarece prin canonul 3 apostolic
se arată că tămâia este o jertfă bine primită înaintea Domnului.


                      Tămâierea în timpul Sfintei Liturghii

Tămâierea este aşa de însemnată, încât ea se face la toate
rugăciunile mai de seamă pe care le rosteşte preotul. În vremea Sfintei
                            Liturghii ea se face de patru ori:

1. Cea dintâi tămâiere e cea din vremea când se pregătesc
prescurea şi vinul pentru a fi prefăcute apoi în Trupul şi Sângele
Domnului. Fumul acelei tămâieri înseamnă întunericul ce s-a făcut
peste tot pământul în timpul răstignirii Domnului.
2. A doua, se face în timpul citirii Apostolului. Prin ea se arată
buna mireasmă a învăţăturilor dumnezeieşti predate nouă prin Sfinţii
Apostoli, în tot locul unde au predicat ei (2 Corinteni 2:14).
3. A treia tămâiere se face în timpul cântării „Heruvicului“.
Aceasta închipuie norii pe care va veni Fiul lui Dumnezeu după 
cum  zice El Însuşi: „ ŞI ATUNCI VOR VEDEA PE FIUL 
OMULUI   VENIND PE NORI CU PUTERE ŞI CU SLAVĂ MULTĂ“ (Luca 21:27).

4. A patra tămâiere se face la Axion, adică atunci când preotul
spune din altar: „Mai ales pe Preasfânta, Curata,
Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea Fecioară Maria“.
Iubiţi credincioşi,
La toate popoarele lumii, chiar dacă sunt necreştine, se întâlneşte
cultul tămâierii (fie că folosesc beţişoare parfumate, lemn de santal etc.) şi iată că acum după aproape 2000 de ani de credinţă sfântă ortodoxă au venit sectele să ne înveţe că nu este bine să tămâiem. Deşi există dovezi biblice clare pentru tămâiat, sectanţii refuză să facă acest lucru fiindcă crucea, apa sfinţită şi tămâia sau smirna îi arde pe diavoli şi pe slujitorii  lor. Nu vă lăsaţi amăgiţi de ei, fiindcă niciodată nu a existat o epocă populată cu atâţia învăţători falşi ca secolele XX şi XXI, atât de bogată în lucruri materiale, dar atât de săracă spiritual. Numai într-un singur loc poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, curgând de la însuşi  Dumnezeu, nesecat de secole şi veşnic cristalin: în Sfânta Biserică  Ortodoxă. Înţelegând folosul mare şi înţelesurile adânci pe care le avem
din fapta tămâierii, să aducem şi noi ca şi magii, tămâie la sfintele
rugăciuni.
După exemplul din Biblie, să aducem şi noi jertfă înaintea Domnului  smirnă sau tămâie şi în nici-un caz răşină. Această răşină este un clei  care se culege de pe coaja molizilor şi care prin ardere scoate fum  afectând pictura Bisericii, cădelniţa, veşmintele şi plămânii celor din  Biserică. Să ne ferim ca de foc să ne afumăm casa, icoanele, şi pe toţi  ai noştri cu fumul urât de Dumnezeu şi otrăvitor al tutunului, căci  banul dat pe tutun este pâinea pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi pe care  noi o aruncăm! Deci să ne silim şi noi să ne înmiresmăm viaţa cu  buna mireasmă a tămâierilor sfinte acum şi pururea şi în vecii   vecilor. AMIN.

BIBLIOGRAFIE: Biblia E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Arhimandrit Ilie Cleopa, Călăuză în
credinţa ortodoxă, Tipografia centrală Chişinău; Părintele Serafim Rose, Mai aproape de
Dumnezeu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003; Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Jean Chevalier, Alain Gheerbrand, Dicţionar de
simboluri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.


PILDA CRESTINA

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

       Alexandru Macedon, cuceritorul lumii, prinzând odată un pirat, a cerut să fie adus dinaintea sa şi l-a întrebat:
- Cu ce drept bântuieşti tu mările?
Iar piratul i-a răspuns cu îndrăzneală:
- Cu acelaşi drept cu care bântuieşti şi tu uscatul, lumea! Eu jefuiesc din când în când câte o corăbioară, tu însă jefuieşti şi prădezi împărăţii întregi şi cu toate acestea mie îmi zice lumea hoţ (pirat), iar ţie, împărat...

Aşa facem şi noi: îi judecăm pe oameni, pentru neputinţele lor, pe când şi noi săvârşim aceleaşi fapte rele, sau şi mai rele.

“De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum poţi să zici fratelui tău: Frate, lasă să scot paiul din ochiul tău, nevăzând bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău.”
(Sfânta Evanghelie dupa Luca, 6, 41-42)

joi, 13 martie 2014

Nerecunoştinţa

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



 Un copac dintr-o pădure, tăiat şi trântit de pământ, plângea cu amar. Un tăietor de lemne trecu pe acolo şi-l întrebă de ce plânge. Arborele răspunse: Nimic nu mă doare mai mult ca nerecunoştinţa. Acum câteva zile veni un om la mine, rugându-mă să-i dau o creangă spre a-şi face o coadă de topor. Eu i-o dădui, dar ce să vezi, abia potrivi coada la topor şi mă şi doborî la pământ cu câteva lovituri.


 Un filosof păgân din vechime spunea că cea dintâi treaptă a nerecunoştinţei este de a nu răsplăti fapta bună, a doua de a uita, iar a treia de a răsplăti binele cu rău. Cunoaştem fabula despre omul care a încălzit la sânul său un şarpe amorţit, dar acesta drept recunoştinţă l-a omorât cu muşcătura-i veninoasă. Istoria aceasta a şarpelui se repetă mereu în lume şi se potriveşte mai ales atunci, când oamenii nerecunoscători abuzează de darul lui Dumnezeu şi jignesc pe cel mai mare binefăcător, pe Dumnezeu.

Istorioare primite de la Preot Ioan prin mail...

miercuri, 12 martie 2014

Rugaciunea celui "singur in suflet si trist "

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

O Doamne ! iti multumesc ,ca nu m-ai pedepsit si ca ai pus stavila raului ce sufletul nu mi-l iubea.
Si nu l-ai lasat sa-si bata joc in mizerie si desfat de viata mea.
Tu Doamne! ai vazut suferinta mea si mi-ai catarit lacrimile pe cantarul dreptatii.
Si ai spus "gata".lovind cu mana ta cea dreapta pe cei parsivi si rai
 Ca in timp la picioarle mele in genunchi i-ai adus.
Si i-am ajutat si i-am hranit.
Si mana cea care le-a intis "bunatatea mea " a fost muscata de ei spre aducerea aminte in alte zile de necaz si suferinta pentru hotia si parsivenia lor da-le doamne fericirea ce zace acum in sufletul meu ....... 

(Autor : Gabriel Manolescu )


marți, 11 martie 2014

Sfânta Biserică

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


Dorind să-l contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:

- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum Îl vedem peste tot.
- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă Îl văd peste tot şi prin toate. Însă, priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.
“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor.”
( Sfântul Nicodim )

                                                            

luni, 10 martie 2014

SFANTA IMPARTASANIE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

IERI AM PRIMIT UN CADOU DE LA BISERICA NOASTRA ...UN PLIANT... SI M-AM GANDIT SA IL OFER SI EU VIZITATORILOR MEI...



sâmbătă, 1 martie 2014

Am să-i spun totul lui Dumnezeu!

Nu rata acest mesaj blog!

Băieţel de trei ani, pe moarte: Am să-i spun totul lui Dumnezeu!



Pe internet circulă poza unui băieţel de trei ani, care,
plângând, ar fi zis “Am să-i spun totul lui Dumnezeu!” şi care, după
aceea, ar fi murit din cauza rănilor, pe vreo masă murdară de spital din
Siria.

Diverse siteuri au comentat incidentul încercând să atragă
atenţia asupra crimelor uneia sau celeilalte părţi implicate în
conflictul sirian. Bashar Al Assad care îşi omoară oamenii, sau
militanţii sirieni, care nu sunt deloc mai puţin ticăloşi, SUA care a
ajuns să sprijine (a câta oară) militanţii Al Qaeda, Rusia care ţine
totul în şah, etc.

Dar nu-i aşa. Adevărul este că lumea a ajuns o ladă de gunoi.

Lideri de religii care omoară în numele lui Dumnezeu. Femei
gravide împuşcate în concursuri între lunetişti în Siria, crimele
împotriva cecenilor comise de Rusia, crimele armatei americane din Irak,
atrocităţile comise de ruşi la Katyn, Holodomorul, Holocaustul,
recoltarea de organe pe viu a Chinei de la prizonierii Falun Gong
închişi în lagăre de muncă (care continuă şi acum), violurile comise în
masă de dictatorii din America de Sud, Vietnam, masacrele comise de
arabi asupra femeilor şi copiilor în Sudan, crimele împotriva civililor
comise de armate, crimele împotriva societăţii, comise de politicienii
de pretutindeni.

România nu stă nici ea prea grozav. Condamnaţi politic omorâţi
cu miile de comunişti, sutele de mii de informatori ai Securităţii,
copii morţi la Revoluţie pe care s-a fondat gluma numită România post
decembristă, politicienii care mint, înşeală şi fură cu sânge rece de la
oameni deja săraci. Corupţie prin care nici nu mai poţi vedea lumina.
Copii mâncaţi de câini pe stradă. Mafioţi care evacuează spitale şi care
taie munţi întregi de păduri.

Peste tot o necinste groasă, otrăvitoare, nesimţită şi violentă.
O ploaie de crimă, născută din lăcomie besmetică şi crescută la umbra
nepăsării crase a oamenilor, a ignoranţei care ne înghite. Un şir lung
de samavolnicii şi tot atâtea pete pe obrazul umanităţii. Adică al
nostru.

Când un costeliv plin de sânge, de trei ani, ne strigă o
asemenea frază, Timpul Însuşi ar trebui poate să se oprească puţin în
loc, şi noi odată cu el. Să-i onorăm inocenţa şi suferinţa. Să ne
examinăm în oglindă, aşa cum suntem – acoperiţi de frică, minciuni,
trădări. Ne place ce vedem? Unde suntem? Încotro mergem? Mai avem mult
până putrezim de tot?

Poate faptul că poza a ajuns virală pe internet este un semn că puştiul s-a ţinut de promisiune.

Poate că strigătul lui este una dintre ultimele şanse care ni se dau.




Doamne cand ai creat Tu toate acestea ,te gandeai unde se va ajunge??!!

http://ro.netlog.com/go/explore/videos/videoid=...- linkul catre clipul genial

vineri, 28 februarie 2014

Maria ,Maria



                                                   http://youtu.be/2ItozQqOSsM

 Cantă Părintele Marian Mărcus



FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

DE CE POSTIM?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Postim pentru ca asa a facut Hristos, cat a fost pe pamant.

A inceput propovaduirea Sa cu un post de 40 de zile. El nu a mancat nimic, insa noi putem manca doar din roadele pamantului, ca sa nu uitam ca suntem facuti din pamant si in pamant ne vom intoarce. Nimeni nu poate ajunge cu adevarat la Hristos decat pe drumul pe care El a mers. Nimeni nu ajunge la Roma, sa zicem, daca se indreapta spre Moscova! Nimeni nu se poate intalni cu Hristos daca fuge spre placerile lumii, opuse cu totul Lui. si nu doar ca il imitam, dar facem asta si din iubire fata de El.

Aici intervine jertfa! Renunt la ceva pentru ca il iubesc pe Dumnezeu.

Fac ceva pentru El. Nu-mi cere sa-mi dau viata, ci numai sa renunta la ceva care nu-mi este neaparat necesar! Nu-mi cere de la albine mierea, dar ii dau ceara. Nu-mi cere averea, dar dau cumva din banii mei atunci cand ajut pe saraci. Nu-mi cere tot timpul meu, dar ii ofer putin duminica. A suta parte din timpul meu! Nu-mi cere sa renunt la mancare si sa ma sinucid, dar renunt cate putin pentru a primi ceva in schimb. Fiinta mea e o camara, din care scot placeri lumesti si egoiste pentru ca Domnul sa puna ceva in schimb. Facem ca un troc! Eu dau ceva, desi El nu are nevoie, iar El imi da ceva, de care sigur am nevoie! Jertfesc ceva si il primesc pe El!
 Renunt la mine putin si primesc pe Dumnezeu!

Nu exista nici un sfant care sa nu fi postit! Si inca cum!!! Ti-am zis ca am fost in Ucraina si acolo m-am inchinat la sute de moaste. Unii sfinti se zidisera in pesteri si acolo li se aducea mancare o data la cateva zile: pesmeti si apa, iar de sarbatori ceva fierturi. Au renuntat la totul si au primit Totul! Repet, nu e doar o jertfa materiala! Trebuie sa vedem dincolo de partea fizica a postului!

Mancarea e prima "treapta" a postului, conditia pentru cea de-a doua treapta: partea sufleteasca. Multi raman doar la partea cu mancarea, insa nu au facut nimic! Exista sclavie fizica prin mancare, sex animalic sau lux. Insa, dupa ce o ai depasit pe aceasta, trebuie sa lupti cu sclavia morala: invidia, ura, egosimul etc. Iar a jertfi lui Dumnezeu din mancarea ta inseamna a darama primul zid dintre El si tine! Apoi zidul al doilea si va urma mantuirea! Dar sa NU te amagesti ca poti darama al doilea zid fara a-l fi daramat mai intai pe primul! Nu putem fi curati sufleteste fara a ne curati trupeste mai intai! Mancarea nu e rea in sine, dar poate deveni o patima. Sper sa intelegi aceasta insiruire de motive.



“După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.

Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.

Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.

Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.

Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.

Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.

Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul.

Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ?

Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească.

Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.

Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.

Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.

Să postească voia ta de dorirea cea rea.

Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).

Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.

Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.

Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.

Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008, Traducere din limba rusa de Rasofora Domnica Talea – Manastirea Nera, pp. 241-242) 

miercuri, 19 februarie 2014

DESPRE JUDECAREA APROAPELUI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


                                  Nicolae Steinhardt


    Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.
       Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. 
   Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printrun dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
      Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
       Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre. 
      Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Amadeus Mozzart ... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu..." (Nicolae Steinhardt).

miercuri, 12 februarie 2014

Căldura focului - pildă

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


În timpul Sfintei Spovedanii, un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:
- Părinte, îmi simt sufletul greu de păcate. Cum pot să fiu iarăşi liniştit, când ştiu că am greşit?
- Fiule, omul nu trebuie să-şi piardă niciodată speranţa. Chiar dacă am păcătuit, Dumnezeu ne va ierta greşelile, dar cu o condiţie: să ne căim. Să ne căim cu sinceritate, din suflet. O să-ţi dau un exemplu. Afară este iarnă grea, gerul este mare. Du-te şi adu-mi un ţurţure de gheaţă.
Când tânărul s-a întors ţinând bucata de gheaţa în mână, părintele a luat-o şi a aruncat-o în sobă, unde ?ur?urele a început imediat să se topească la căldura focului.
- Ai văzut gheaţa pe care ai luat-o de afară?! Era aşa de la începutul iernii şi tot aşa ar mai fi rămas, oricât ar fi stat în frig. Dar acum, că ai adus-o înăuntru, vezi cum a început să se topească? Devine iarăşi apă curată şi folositoare. Cât era îngheţată nu era bună de nimic.
La fel este şi sufletul, atunci când îngheaţă de atâtea păcate. Dar dacă te căieşti sincer, căldura rugăciunii tale şi harul Domnului topesc tot ce-i rău şi-ţi aduc viaţă şi linişte în suflet.
- Priveşte pomii de afară, i-a mai spus părintele. Sunt îngheţaţi de ger, dar, la primăvară, soarele îi va încălzi şi iarăşi se vor trezi la viaţă.
La fel să ai şi tu răbdare şi încredere în bunătatea şi mila lui Dumnezeu şi să te căieşti din suflet, fiindcă aşa cum căldura focului topeşte gheaţa, la fel căinţa sinceră vindecă sufletul bolnav de păcate.

„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune” (Fericitul Augustin).

Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 „Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul şi Adevărul” Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie (partea I)

 Articol apărut în numărul 7 al revistei “Presa Ortodoxă”. 

Pronia lui Dumnezeu a rânduit să mă cunosc cu Luca Zoli la Sfântul Munte, în Mănăstirea Sfântului Pavel, unde venise cu un prieten de-al lui romano-catolic, Emanuel, care urma să se boteze în Biserica Ortodoxă. 
Născut într-o familie catolică din Benevento, Italia, aproape de Napoli, mi-a istorisit povestea dramatică şi pe alocuri plină de zbucium a „întoarcerii sale la origini”, aşa cum îi place să numească venirea sa la Ortodoxie – acest proces de căutare a identităţii sale şi a rădăcinilor poporului său, ce odinioară făcea parte din pliroma Bisericii Dreptslăvitoare. 
Iubeşte mult cultura şi ortodoxia românească pentru că în România a avut primul contact cu Ortodoxia, drept pentru care a învăţat singur limba română, fiind astăzi un bun vorbitor al ei. Ca urmare a acestui ataşament faţă de România s-a căsătorit cu o româncă, Elena-Rodica, în luna mai a anului 2000. În prezent are un copil, Ioachim, şi pe lângă grija purtată fermei proprii, cât şi lucrărilor de agricultură, pomicultură şi agroturism de pe pământurile lui, Luca mai lucrează în paralel şi la „Confederaţia Italiană de Agricultură” (CIA) şi predă cursuri de agronomie la un liceu de specialitate din Benevento. În ciuda specializării sale, ascultându-l vorbind ai impresia că ai înainte un dascăl de teologie precum cei de demult sau un veritabil şi renumit profesor de istorie. Întrucât povestea zbuciumată a căutării identităţii sale ortodoxe prezintă un real folos duhovnicesc, mai ales în aceste vremuri de mare confuzie duhovnicească şi dogmatică, datorită sincretismului religios practicat la scară largă, i-am solicitat lui Luca un interviu pentru Presa Ortodoxă, dându-i posibilitatea să ne spună el însuşi încercările, tristeţile, dar şi bucuriile legate de trecerea sa la Dreaptaslăvire. (M.G.) 

Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?

Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă.

 Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos. Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă.
 Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar 3 el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp… 
P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?
 Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara.
Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”

 P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?

 Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam. 

P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte… 

Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic. 

P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică? 

Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit. 
Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când 4 e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit. 

P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?

 Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă. 

P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută” 

Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regula ora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită. Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mia răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă,  mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit. După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. Ea s-a speriat puţin, gândindu-se cum puteam să trăiesc ortodox, având în vedere că toate neamurile mele erau catolice. Din partea bunicii mele au fost mulţi călugări vestiţi şi cardinali. Toţi mă cunoşteau în Benevento. Însa asta a speriat-o doar pe ea, nu şi pe mine, căci se gândea că toţi o vor socoti pe ea vinovată pentru venirea mea la Ortodoxie. După un timp, ne-am căsătorit prima oară în Biserica Catolică. Preotul catolic i-a spus că se poate împărtăşi, iar ea m-a întrebat ce să facă. Eu i-am spus: „Gândeşte-te, nu te poţi împărtăşi la catolici! Aşteaptă – după botezul meu, ne cununăm la ortodocşi”. Aşa că nu s-a împărtăşit. Eu vroiam să trec la ortodocşi, dar nu ştiam cum. Toţi mă opreau. Mama s-a împotrivit căsătoriei mele cu Rodica, din pricină că era româncă şi ortodoxă, dar asta până când s-a îmbolnăvit grav fratele meu şi toţi l-au abandonat, inclusiv soţia lui. Singura care i-a stat alături a fost Rodica. Şi atunci şia dat seama mama mea ce fel de om este, ce suflet ascundea. Şi asta este cultură, pentru aceasta eu am zis italienilor să se uite foarte bine ce înseamnă cultura română, pentru că cei mai mulţi nu ştiu sufletul adevărat al românilor!

 P.O.: V-aţi căsătorit prima oară la catolici ca să aveţi actele în regulă faţă de statul italian?

 Luca: N-a fost numai asta. Eu vroiam să mă căsătoresc ortodox, dar preotul ortodox român M. de la Benevento mă oprea să mă botez la ortodocşi. 
Zicea să mai aştept, să mă gândesc mai bine. Poate că a vrut să vadă dacă eram într-adevăr hotărât. Trebuia totuşi să se gândească că în acele clipe sufletul meu era sfâşiat… Din orice unghi priveam, vedeam că adevărul numai acolo este, în Ortodoxie. Toţi cei care mă cunoşteau ştiau că eu întotdeauna am fost sincer. Cunoşteam toate scrierile catolice. Şi oriunde mă uitam, la diferenţele dintre Catolicism şi Ortodoxie, vedeam că Ortodoxia avea dreptate. 

P.O.: Le-ai spus părinţilor tăi că vrei să treci la Ortodoxie?

 Luca: Nu, dar simţeau. Îmi spuneau: „Ţi-ai schimbat religia!”. Mamei mele i-am spus: „Eşti cu facultate, ai absolvit litere şi filosofie – dar când îmi spui că nu mai sunt creştin dacă trec la ortodocşi înseamnă că nu înţelegi nimic.
 Nu ştii ce spui. Tu faci confuzie, nu ştii ce diferenţă e între un musulman şi un creştin! Şi eu aşa ceva nu pot accepta de la tine. N-ai citit nici un pic de istorie? Eşti cu facultate, eşti femeie cultă, profesoară. Aveam pretenţii de la tine, dar văd că nu ştii nimic”. Dar  şi alţii mă luau peste picior şi mă întrebau dacă cred în Iisus, în Maica Domnului, în sfinţi. Făceau confuzie între protestanţi şi ortodocşi, iar eu le spuneam: „Ascultaţi, dacă vreţi să vorbim, vorbim, dar despre lucruri serioase. Aduceţi aici pe cine vreţi, călugări, preoţi, cardinali. Voi mă întrebaţi şi eu vă răspund, şi invers.

 P.O.: Erai atât de hotărât, încât erai pregătit să-i înfrunţi pe toţi?…

Luca: Da, dar problema lor era şi faptul că eu îi deranjam cu întrebările mele despre viaţa veşnică şi altele.

 P.O.: Căutările tale pentru Ortodoxie au început prin 1996 şi te-ai botezat după nouă ani, în 2005. De ce a durat aşa mult?

 Luca: A fost un lucru pentru care am suferit mult. De ce? Preotul român M. mi-a zis atunci să fac răbdare, să mai aştept, dar am mers apoi la Benevento şi simţeam că relaţia noastră era rece, adică el nu-mi spunea nimic ce trebuie să fac. Apoi miam zis: „Ce să fac? Nu mai pot sta aşa!”. Şi am sunat la Napoli, la Mitropolia Ortodoxă Greacă şi le-am zis că vrea să trec la Ortodoxie. Nu le-am zis de botez, pentru că părintele M. îmi zicea că trebuie doar mirungerea; eu îl tot întrebam: „Dar sunteţi sigur că aşa e bine”? Eu tot mă gândeam că nu-i drept, că-mi trebuie botezul.

 P.O.: Deci tu te gândeai singur că îţi trebuie botezul, fără să-ţi spună cineva lucrul ăsta? 

Luca: Da. Eu pentru asta am mers la Napoli, că dacă nu, părintele acela îmi făcea doar mirungerea. Şi când a auzit că m-am botezat s-a supărat! Zicea că nu-i corect! Şi cei de la Mitropolia Greacă mi-au zis să mai aştept. Eu le-am zis: „De-atâţia ani aştept!” Până la urmă, m-au trimis în Calabria unde era un monah ortodox italian, părintele Nil, ce venise de la Sfântul Munte, din Mănăstirea Vatopedi. Am stat acolo vreo 3-4 zile. Şi părintele Nil mă tot amâna. Era acolo şi un părinte rus, destul de în vârstă. Şi eu îi spuneam, pentru că era un om foarte bun: „Roagă-l pe părintele Nil să mă boteze chiar acum. Poate vă ascultă, că sunteţi mai în vârstă! Vă rog din tot sufletul să mă ajutaţi!”
Şi-mi aduc aminte că, ori de câte ori avea prilejul, îi spunea părintelui Nil la masă: „Părinte Nil, e pregătit, de ce nu-l botezaţi şi-l tot amânaţi?” Părintele Nil zâmbea şi tot ocolea răspunsul, zicând: „Păi, să vedem…” 
Eu, în acele momente, eram dărâmat, aveam sufletul sângerând de durere şi suferinţă şi nu îndrăzneam să-l întreb de ce mă amână…. Şi, până la urmă, nu m-a botezat. Mi-a zis că trebuie să aştept, să mă mai rog şi, după ce fac toate astea, mă sună el. Am plecat acasă mâhnit. După ceva vreme, văzând eu că trece timpul şi de telefonat nici gând, arzând de nerăbdare, îl sun eu şi… ce credeţi  că-mi spune? Că a uitat de mine! Atunci am fost distrus şi mi-am zis: „Dar cum poate un călugăr…”. Eu ardeam, şi el uitase! Puteam să mor, şi ţie nu-ţi pasă? Uiţi să-mi dai medicamentul? Prin urmare, m-am dus înapoi în Napoli, la Mitropolia Greacă, la părintele Gheorghios, şi i-am spus: „Părinte, vă rog eu frumos… Părintele Nil a uitat de mine: botezaţi-mă!” Sufeream mult. Mă gândeam la slujbele ortodoxe, la Sfinţii Părinţi şi îmi spuneam: „De ce trebuie să sufăr atâta, să trec prin atâtea ca să ajung fiu al Bisericii Ortodoxe?”
 Părintele Gheorghios îmi spune: „Dar poţi să faci altceva…”. „Altceva? Nu, nu vreau altceva”. Îmi spune: „Poţi să fii filo-ortodox, dar să rămâi catolic…”. „Părinte, nu! Vă rog din tot sufletul meu să-mi faceţi botezul. Dacă vreţi, facem altfel: ajung ortodox şi apoi îi fac eu pe catolici filoortodocşi”. 
Atunci a zâmbit şi îmi zice: „Bine, te pregăteşti şi-ţi facem botezul!” Lam întrebat apoi: „Căsătoria mea la catolici e valabilă? Căci părintele M. mi-a zis că e, dar pentru mine nu e valabilă”. Mi-a zis atunci că după botez vom face şi cununia religioasă în Biserica Ortodoxă. M-a mai întrebat: 
„Ce vrei, să-ţi facem doar mirungerea sau şi botezul?” 
Eu i-am spus că vreau să mă botez. A sunat apoi la mitropolie şi de acolo i-au zis să-mi lase libertatea de alegere. Aşa că în mai 2005 am fost botezat. După o săptămână, am făcut cununia ortodoxă cu Rodica. 

P.O.: Să ne oprim la momentul botezului. 
Ce ai simţit atunci în clipa aceea? 

Luca: Eu l-am trăit în alt fel, adică mult mai adânc decât v-aţi putea închpui. De la început, când eram în Biserică şi am făcut lepădările de satana, eram foarte atent la cuvinte şi încercam să îmi dau seama ce se petrece. Simţeam când se pomenea în rugăciuni de apă şi ulei sfânt o bucurie care creştea. Era ca şi cum mă umpleam de o bucurie şi o energie pe care am dorit-o de când eram mic. Pentru mine, botezul a fost ca şi cum aş fi venit iar la viaţă. Şi apoi – şi asta e pentru mine cel mai important – am simţit că m-am unit cu Sfinţii Părinţi, că ei au devenit părinţii mei adevăraţi, ca şi cum te-ai întoarce la familia ta, ca şi cum te-ai uni cu cei pe care iai iubit cel mai mult. Înainte nu-i puteam simţi aşa de aproape de sufletul meu pe Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, aşa cum i-am simţit după botez. Şi ăsta-i pentru mine un lucru… nu ştiu, trebuie să mulţumesc neîncetat Bisericii Ortodoxe. Pentru ce? Dacă n-ar fi păstrat ea acest har şi adevăr, nu mai exista posibilitatea acestei strânse legături, a părtăşiei cu Hristos şi sfinţii.


                                   “Nu papa e piatra, ci Hristos” 

Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie (partea a II-a)

 Articol apărut în numărul  al revistei “Presa Ortodoxă”. 

- Ce alte amintiri mai ai legate de Ortodoxie, în răstimpul de la începutul căutărilor tale şi până la botez? Ai mai fost în România, ai mai vizitat şi alte mănăstiri ortodoxe şi biserici?
 - Da, am mai fost. Îmi amintesc că într-un an, în preajma Paştilor, am fost cu Rodica la cumpărături. Şi-atunci îmi zic: „Nu e pe aici vreo biserică ortodoxă, să stau la slujbă până când terminaţi voi cumpărăturile?” Mi-a arătat una şi acolo era slujbă. Şi mi-a rămas bucuria aceea de a sta la o slujbă ortodoxă, de la început până la sfârşit! Oricum, de pe când eram romano-catolic şi căutam să trec la Ortodoxie, eu aplicam principiile şi rânduielile ortodoxe în viaţa mea. 
De exemplu, postul. Ţineam postul ca la ortodocşi, cu aceeaşi asprime. 
Într-un Post Mare, am slăbit 16 kilograme! Ultimele trei zile din Săptămâna Patimilor n-am mâncat nimic, până la Înviere.
 Altă dată, am mers la o mănăstire de lângă Timişoara. Era de maici. Şi Rodi îmi zice: „Vezi că acolo slujba e lungă!” Şi eu i-am zis: „Şi care-i problema? Stăm la toată slujba”.
 Am văzut că ei se foiau. Ieşeau din biserică, se duceau la maşină. Eu am stat tot timpul. N-am ieşit deloc, chiar dacă nu înţelegeam prea multe, căci pe atunci ştiam puţin româneşte. Vroiam să stau până la sfârşit, dar ei nu mai aveau răbdare… 
Oricum, pentru altcineva poate că aceste lucruri nu sunt aşa de importante, dar pentru mine sunt. Şi, cu trecerea timpului, devin tot mai importante! 
Ce m-a mai impresionat acolo erau colacii cu lumânări aprinse, adică faptul că Biserica Ortodoxă, în afară de grija pentru fiii ei vii, nu-i uită nici pe cei adormiţi, îi pomeneşte. Mare lucru! 
Dumnezeu îl aduce pe om la theosis (îndumnezeire). Pentru un romanocatolic are mare impact asta, căci el vrea să găsească asta în Catolicism, dar nu o poate afla niciodată. Nu există! El a pierdut cugetul Sfinţilor Părinţi ce au trăit în  Italia ortodoxă. 
Mulţi astăzi nu mai ştiu ce-au scris sau ce-au scris nu se publică, nu se citeşte… 
- Revenind la botez, le-ai spus părinţilor şi rudelor tale că te botezi? Au venit la botezul tău? 
- Le-am zis, i-am invitat, dar n-au venit. N-au fost de acord. M-au lăsat singur! Pe moşia mea am o biserică catolică de la 1700, dărăpănată, pe care vreau s-o renovez şi s-o fac ortodoxă. Atunci iarăşi s-au împotrivit. Dar, cu timpul, s-au schimbat. Sunt cu totul alţii. Văd că au început să aibă preocupări şi căutări religioase mai adânci, lucru ce nu exista înainte. Îmi pun întrebări serioase, nu ca înainte – întrebări fără sens, precum: „De ce nu mai eşti creştin?” Pentru mine asta-i o întrebare neghioabă. Ce? Ortodocşii nu sunt creştini? 
- Aici fac o paranteză. În viaţa Stareţului Sampson din Rusia se găseşte un episod interesant. Mama lui era englezoaică şi el a fost botezat la anglicani. Când Stareţul a trecut la ortodocşi şi a intrat în mănăstire, vine mama lui şi-i spune: „Deci, rămâi aici?” „Da!” „Atunci să-mi înapoiezi costumul şi ceasul tatălui tău”. „Poftim, n-am nevoie de ele”. Apoi ea îi zice: „Să ştii că ne-ai jignit pe noi toţi şi tot neamul nostru. De aceea, te tăiem de pe lista celor vii şi morţi”. La tine a fost aşa ceva? 
- Mai rău! Mai ales mama era foarte agresivă. Se pornea împotriva mea şi, în special, împotriva lui Rodi. Ei tot timpul au crezut că Rodica m-a influenţat ca să ajung ortodox – în timp ce ea n-a avut nici un amestec în trecerea mea la Ortodoxie. Mama îmi făcea reproşuri. Vorbea de rău pe Rodica, pe români – şi eu asta n-o suportam. 
Îi ziceam: „N-ai dreptul să jigneşti un popor şi, mai ales, un popor ortodox! Nici măcar nu-i cunoşti. Nu ştii ce înseamnă cultura română, ce frumoasă este. Ce oameni sunt. Nu-ţi pot permite să vorbeşti să zici aşa ceva. Cum te-ai simţi tu să ţi se spună aşa ceva?”. „Dar eu n-am nevoie să merg în altă ţară”. „Şi ce contează asta?”. Rodica, deşi suferea mult, îmi spunea: „Nu-i bine să răspunzi mamei tale. Nu-i frumos!”. Mai rău a fost cu ceilalţi patru fraţi ai mei. Pentru ei a fost un şoc. Nu erau credincioşi şi îmi spuneau: „Da’ tu, la vârsta asta, încă mai crezi în Dumnezeu?”. „Vai! Da’ voi nici nu ştiţi ce vorbiţi!”

- Cum vezi tu diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Catolicism? 

Ce anume te deranja în Catolicism, ce lucru nu mai era precum în Biserica primară?
 - Pentru mine toate diferenţele sunt importante! În primul rând, că s-a schimbat Crezul – cuvântul „Filioque”[1].
 Îi mulţumesc părintelui profesor Ioannis Romanidis pentru asta. Am înţeles din cărţile lui greutatea acestui fapt. Şi ce m-a 10 pătruns mai mult la inimă a fost că în Biserica din Roma era scris în latină şi în greacă Crezul fără adaosul „Filioque”, pus de Sfântul Leon al III-lea, Papa Romei. Era încrustat pe două plăci.
 - Mai există acele două plăci? - Da, dar nu ştiu unde, cred că sunt la Vatican… 
Şi Sfântul Leon spunea că în Biserică n-are ce căuta „Filioque”. Era deja pornită discuţia asta după Conciliul de la Toledo. Şi-apoi, papii de la Roma au condamnat „Filioque” împreună cu Biserica mult timp, până când au intrat francii în secolul al IX-lea – atunci au acceptat Filioque. 
Asta a avut urmări grave în sudul Italiei. Au fost schimbaţi cu forţa episcopii care nu acceptau adaosul la Crez – în Calabria, Apulia, Sardinia, Sicilia şi în Campania[2].
 Tot poporul meu a fost trecut cu forţa la inovaţiile făcute de franci.…Apoi, faptul că în Biserica Catolică la împărtăşanie nu se dă vin mirenilor, ci numai ostia, iar azima nu-i dospită – şi asta m-a deranjat foarte mult.
Eu, când am luat prima împărtăşanie la ortodocşi, am rămas foarte mirat, căci nu ştiam de „zeon”, de apa caldă folosită la împărtăşanie. Pentru un catolic, e ceva extraordinar! Îţi dă senzaţia de comuniune, de căldură. Nu e nici o diferenţă, suntem toţi un trup. 
În al treilea rând, că preoţii catolici nu se pot căsători. 
În Ortodoxie, Taina Nunţii e mult mai preţuită decât în Catolicism. Şi al patrulea, teologia energiilor necreate, lucru pe care Biserica Romano- Catolică nu-l acceptă. 
Dar pentru mine e lucru de căpetenie. Dacă citeşti Sfinţii Părinţi se vede tot, toată această diferenţă! Aici se cuprind toate, şi teologia icoanei. Catolicii nu au icoane, au tablouri. 
Sunt tablouri, nu icoane! Deci, ei nu respectă predania, tradiţia Bisericii. Nu-mi place când văd la ortodocşi icoane de influenţă apuseană, catolică, renascentistă. Şi mă mir că lumea nu-şi dă seama ce diferenţă enormă! – deoarece între icoana bizantină şi statuetele şi tablourile catolice nu există comparaţie. E prea mare prăpastia ca să se poată compara, nici măcar artistic! 
De exemplu, „Sfânta Treime” a lui Andrei Rubliov e ceva extraordinar, chiar şi artistic. 
Fantastic! Totuşi, prin icoana bizantină, catolicii se apropie de Ortodoxie. Simt frumuseţea ei! Apoi, este ierarhia bisericească. Faptul că Papa Romei a spus că el e cel mai de seamă patriarh. Un papă a spus odată: „Io sono la Chiesa!” („Eu sunt Biserica!”) Asta-i ceva foarte grav! 
De ce? Sfântul Grigorie Dialogul, Papa Romei, îi scria Patriarhului Constantinopolului – care zicea atunci despre sine că e cel de seamă, cel mai mare patriarh : „Tu susţii ceva ce nu există în Biserică!”[3]
 - Era vorba de Sfântul Ioan Postitorul… 
 - Da, împăratul şi senatul îi dăduseră titulatura de patriarh „ecumenic” („a-toatălumea”). Nu şi-a luat-o el, ci i-a fost acordată. Papii de acum ar trebui să citească ce zicea acel Papă sfânt, Sfântul Grigorie cel Mare, despre primatul în Biserică… Apoi, infailibilitatea Papei, ce a apărut pe la 1855. Dar problema e că atunci când Papa zice: „Eu sunt Biserica”, uită că a fost un moment pe la 1300-1400 în care deja se vorbea cine-i mai important: Papa sau Sinodul?!
 Şi atunci au existat împotriviri – dintre catolici… Deci, aceste inovaţii sunt dezminţite de ei înşişi. Dacă luăm, de exemplu, „dogma Imaculatei Concepţii”: să vezi cum se certau între ei dominicanii şi franciscanii! Dominicanii n-au acceptat-o niciodată. Ei spuneau la fel ca Sfinţii Părinţi. Vezi certurile astea, discuţiile în contradictoriu, apoi vezi şi tradiţia ortodoxă. E simplu să vezi drumul adevărat. De ce e adevărat? Pentru că merge până la rădăcină, la Iisus Hristos, la piatra adevărată – căci nu Papa e piatra, ci Hristos.
Mai sunt multe diferenţe: pomenirea morţilor, rugăciunile, cântările. În biserica romano-catolică, muzica parcă e din desene animate[4]. În consecinţă, problema Catolicismului e că a promovat ca dogme lucruri pe care le condamnase înainte – ceea ce în Ortodoxie nu există.
 Biserica romano-catolică se contrazice pe ea însăşi. Şi ce pune capac la toate e că catolicii ştiu că n-au dreptate, dar nu vor să recunoască. Asta te lasă perplex!
 - Am tradus mai demult din greacă o mărturie ce poartă titlul „Pentru ce am părăsit Papismul?”; e scrisă de un monah romano-catolic trecut la Ortodoxie şi ajuns ulterior episcop ortodox în Mexic, Pavel Ballester, de origine spaniolă; acolo el povesteşte cum le arată romano-catolicilor că biserica lor n-are dreptate, minte. Atunci un iezuit îi zice: 
„Ştiu şi eu că n-avem dreptate, dar prefer să merg alături de Papa în iad, decât cu toate adevărurile voastre în Rai”.
Cum vezi lucrul ăsta? - Asta e ceva care… e că nu lasă pe oameni să cunoască adevărul, ţin lumea în minciună. Aşa ceva, pentru mine, e un lucru satanic. Să nu-i laşi pe oameni să cunoască adevărul!
 - Ortodoxia a avut întotdeauna ca principiu de „prozelitism”, ca să-i zic aşa, deşi nu-mi place termenul, acel „Vino şi vezi!” din Evanghelia lui Ioan, capitolul 1, versetul 46. Ea n-a căutat să convertească cu parul.

 Cum vezi contrastul dintre acest principiu nobil şi acţiunile prozelitiste ale Inchiziţiei?

 - Ai spus bine când ai afirmat că Biserica ortodoxă nu face prozelitism. Prozelitism e numai în biserica romano-catolică. Iată, şi eu, şi Emanuel, dar şi alţii am venit  singuri să fim botezaţi! N-aţi venit voi să ne convingeţi ca să facem lucrul ăsta. Ideea de Inchiziţie e luată de la atei – să fii împotriva tuturor bisericilor. Şi aici sunt multe minciuni istorice. O Inchiziţie teribilă, cea mai rea pe care a cunoscut-o istoria, a fost cea din sudul Italiei – când papa trimitea inchizitori în Calabria. Sfântul Grigorie Palama spune de un Sfânt Nichifor, care a venit în Athos

 - Sfântul Nichifor din singurătate, care e şi în Filocalie? 

- Exact! El a fost italian, din Calabria. Aproape sigur a fost prigonit de către Inchiziţie (trebuie cercetate actele)… a fugit din Calabria în Athos. Şi el zicea că neamurile lui au fost trecute cu forţa la Catolicism. Dar nu vroia să-şi piardă mântuirea şi a fugit în Muntele Athos. A preferat să fugă de greşelile bisericii romano-catolice! Şi asta spune multe. S-au păstrat actele proceselor făcute în Calabria. Cei care vorbeau greceşte erau marginalizaţi, prigoniţi. Asta seamănă foarte mult cu o poliţie etnică! Nu poţi să constrângi omul, dacă el vrea să fie cu adevărul. Acolo se folosea forţa şi constrângerea. De aceea, până azi, în poporul Italiei de sud au rămas nişte semne pe care lumea nici nu le cunoaşte. Fărâme de identitate istorică, din trecutul său, de pe când era ortodox. Rămâne… aşa, ca o amintire pierdută. De exemplu, în Brindisi se face o prăjitură care se cheamă colivă. Dar nimeni de acolo nu ştie că există colivă în Biserica Ortodoxă. Nu ştie de unde s-a păstrat această denumire. Şi mai sunt şi altele. De exemplu, în Italia de sud s-a păstrat obiceiul de a cinsti şi săruta moaştele şi mormintele sfinţilor. Dar normanzii îi opreau! Aceştia au ocupat tot sudul Italiei, care era parte componentă a Imperiului Bizantin; era deci ortodox. Şi normanzii luau icoanele şi le ridicau sus ca să nu poată ajunge oamenii şi să le sărute. Iar ei, sărmanii, ce făceau? Sărutau vârful degetelor şi trimiteau sărutul sus, la icoane, pentru că nu ajungeau să le sărute cu buzele! Aşa că până astăzi, în sudul Italiei, oamenii fac cruce şi apoi sărută vârful degetelor, dar nu ştiu nici ei de ce fac asta, de unde le-a rămas. Îmi spunea un călugăr rus care a fost cu mine în Sfântul Munte, la întoarcerea în Italia: „În Calabria sunt nişte sate care sunt la fel ca la greci. Trebuie să te gândeşti că înainte nu era nici o diferenţă. Era un singur popor, cu o singură credinţă!”. Şi, apoi, părintele Ioannis Romanidis… pentru mine, mi-a deschis ochii în multe privinţe ca istoric.

 - Deci, ca să şteargă urmele, înseamnă că istoria Italiei a fost măsluită.

 - Da, a fost falsificată. Iar acum oricine încearcă să vorbească despre asta, iese cu scandal! De ce nu sunt traduse cărţile lui Romanidis? În Italia nici nu se ştie despre ele. Eu am scris pe un site de istoria bizantină a noastră şi imediat a ieşit scandal
 de cum am început! 
Dar eu am zis tot, până la capăt. Trei ani m-am „bătut” cu un profesor italian de istorie bizantină pe acel site; el m-a invitat la Veneţia. Trebuia să plec la Sfântul Munte şi i-am spus că nu pot veni la Veneţia. Printre altele, acesta îmi spune: „A venit aici o profesoară germană şi a vorbit despre lumină în concepţia ortodoxă. Am rămas fermecat!”. 
Asta mi-a ridicat mult moralul. Atunci îţi spun sincer, am rămas fără cuvinte – i-am zis să intre într-o biserică ortodoxă, să se gândească la tradiţia ortodoxă, de unde sunt datinile pe care le avem. 
- Nicolae Iorga, un cunoscut istoric român, spunea că un popor ce nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinţii. 
Crezi că cunoaşterea istoriei nefalsificate i-ar ajuta pe italieni să se întoarcă la origini, la credinţa ortodoxă a strămoşilor lor?
 - Foarte mult! Ar fi un lucru imens pentru Italia.
 Poţi să-ţi cunoşti părinţii adevăraţi mai ales în sud… În nord se simte diferenţa, pentru că acolo influenţa francilor a fost directă. În centru şi sud nu au fost influenţe, de aceea acolo, până la 1400- 1500, în biserici mai existau iconostase, catapetesme ca în bisericile ortodoxe, dar au fost distruse după un conciliu. Chiar şi acum la Otranto se mai găsesc nişte mănăstiri ortodoxe năruite, dar nimeni n-are curajul să le renoveze! După mine, asta-i calea pentru italieni – dar trebuie să aibă mai întâi un contact cu Ortodoxia. 

- Ce influenţă crezi că are astăzi o mişcare precum ecumenismul asupra unui eterodox care doreşte să afle adevărul, biserica dintru începuturi? 

- Ecumenismul e un pericol foarte mare… El tinde să şteargă identitatea. Şi, dacă s-au şters identităţile, s-a „reuşit” cel mai mare lucru! Cine are numai de pierdut, e doar Biserica Ortodoxă. Catolicismul are numai de câştigat, în orice caz. Ce vreau eu să zic e că dacă vinul e foarte bun, niciodată nu mă gândesc să pun apă. Beau mai puţin, dar beau numai vin. În schimb, ce face Ecumenismul e că pune o grămadă de apă într-un vin foarte bun!

 - Dai deci de înţeles că Biserica Ortodoxă, prin participarea ei la Mişcarea Ecumenică, se diluează, îşi pierde esenţa? 

- Da, şi dacă îşi pierde esenţa, începe să piardă teren, precum Catolicismul. Şi asta ar fi o armă a catolicilor şi protestanţilor împotriva ei… Să arate că şi ea se compromite, se rupe în sine însăşi…
 - Aceasta, pentru că un eterodox care vrea să vină la Ortodoxie, luându-se după teoria ramurilor propovăduită în Ecumenism, nu se va mai putea întoarce, căci va zice: „Toţi au adevărul. Adevărul e împărţit şi ici şi colo”. 
 - E adevărat. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar această teorie e o minciună, un fals. Oricine caută la rădăcină, mai adânc, îşi dă seama că nu e adevărată. E ca şi cu o creangă care se rupe de trunchi. Poate că ceva a rămas în Biserica Catolică, dar creanga ruptă se usucă, doar trunchiul rămâne verde… Poate că rămâne o frunză, aşa, poate că mai sunt şi oameni buni printre catolici, dar e o diferenţă imensă. Singura comparaţie între Ortodoxie şi Catolicism e cea între un arbore verde, plin de viaţă, şi o creangă ruptă, căzută jos. Iar protestanţii şi neoprotestanţii sunt şi mai rupţi… 

Dacă romano-catolicii ce vin la Ortodoxie le-ar arăta celorlalţi catolici acest lucru, poate că s-ar întoarce toţi grămadă.

 Să se gândească că toată Patriarhia Romei era unită cu celelalte patriarhii! Dar să renunţe la toate erorile ce le-au făcut între timp, la „Filioque” şi celelalte…

 - Deci tu crezi că singura condiţie de unire între Catolicism şi Biserica ortodoxă este ca Papismul să renunţe la toate inovaţiile lui?

 - Da… - Încercări de unire au mai fost, de-a lungul vremii, la Lyon, la Ferrara… - …dar atunci au fost numai motive politice. Cine cercetează bine, ştie ce i-a adus la unire. Constantinopolul era ameninţat de turci şi trebuia un ajutor militar – problema e că aşa nu se rezolvă nimic duhovniceşte.

 - Cum sunt văzuţi sfinţi precum Marcu al Efesului sau Grigorie Palama în lumea catolică?

- Adevărul e că Sfântul Grigorie Palama e foarte apreciat. Dar nu de către cler, ci de către credincioşi! E foarte preţuit din pricina Filocaliei, căci Filocalia se citeşte. Mai sunt şi unii preoţi care îl citează şi-l propun pentru studiu. Dar ei nu spun că sunt diferenţe între ce zice el şi Catolicism. Asta-i problema – pentru că, dacă le-ar spune oamenilor, imediat ar fi asaltaţi cu întrebările şi, de aceea, ei ascund lucrul ăsta. Poţi să spui două lucruri: sau că adevărul este în amândouă bisericile – dar asta nu stă în picioare, e infirmat de fapte ce dovedesc că adevărul e doar în Biserica Ortodoxă; sau să zici că Sfântul Grigorie Palama avea dreptate numai în unele puncte, unde îţi convine, iar în rest – nu. Dar nici asta n-are suport, căci şi acest argument, ca şi primul, poate fi combătut cu dovezi. Cât despre Sfântul Marcu, există o carte, dar numai în franceză, „La falsification fatale” („Măsluirea mortală”), scrisă de un diplomat francez ce a adunat toate probele, demonstrând că Filioque e un fals; s-au contrafăcut scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale celor care au participat la Sinodul de la Ferrara. Şi acest om,  fiind diplomat, a ştiut foarte bine unde să caute, cum să aibă acces la procesele verbale. Eu cred că şi părintele Romanidis a citit din cartea asta, dar problema e că nu-i tradusă în italiană. Cred ar fi foarte bine ca lumea din Italia să citească această carte.

 - În încheiere, te-aş ruga să transmiţi nişte gânduri: un mesaj pentru ortodocşi şi credinţa lor, pe care tu ai cunoscut-o cu atâta zbucium, şi altul către catolici – şi nu numai, ci pentru toţi cei care vor să cunoască Ortodoxia.

 - Pentru ortodocşi, mesajul e acesta: am văzut că Ortodoxia a păstrat şi păzeşte cu exactitate şi tărie duhovnicească o uriaşă comoară, tezaurul nesfârşit al Bisericii primare a lui Hristos 
– l-a ţinut întreg, nestricat. 
Pentru ortodocşi, ar trebui să fie o bucurie imensă că s-au născut în tradiţia asta, pe care trebuie să o aprofundeze mai mult. Să luăm, ca exemplu, cinstirea icoanelor – cei ce au murit pentru cinstirea lor, faptul că au murit pentru asta: atunci moartea lor are sens, deoarece aşa a ajuns până la noi intactă cinstirea icoanei. Şi a fost cu putinţă numai prin jertfa lor, pecetluită cu propriul lor sânge. Toate dogmele Ortodoxiei sunt pecetluite cu sângele mucenicilor şi mărturisitorilor, care s-au luptat ca ele să rămână neschimbate, aşa cum ne-au fost lăsate de Hristos în Evanghelia Sa. Şi pentru asta trebuie să mulţumim Ortodoxiei, că a păstrat până astăzi toate acestea intacte: cuvintele Sfinţilor Părinţi, slujbele, rugăciunile, liturghia. Dacă mă năşteam ortodox ar fi fost mai bine – dar eu m-am născut romano-catolic, iar în copilărie nişte întrebări de-ale mele n-au găsit răspuns. N-am avut ocazia să intru într-o biserică ortodoxă. Nu avea cine să-mi dea răspunsurile. Acum, mesajul meu către catolici, protestanţi şi ceilalţi care trăiesc în alte religii este că dacă caută adevărul, trebuie să cerceteze în profunzime Sfinţii Părinţi, istoria bisericească de la început, de la Hristos. Atunci nu ai cum să nu vezi că Ortodoxia a păstrat întocmai Evanghelia lui Hristos, poruncile şi învăţăturile Evangheliei, aşa cum ne-au fost ele date de către Iisus Hristos. De exemplu, astăzi, după masă, s-au împărţit acele bucăţele de pâine sfinţită (e vorba de rânduiala Panaghiei, ţinută în Sfântul Munte – n.n.) – lucru care îţi aduce aminte de înmulţirea peştilor şi a pâinilor din Evanghelie. Aşa ceva nu poţi găsi nici la catolici, nici la reformaţi – nicăieri. Înţelegi acolo ceva raţional, dar nu poţi să simţi, să cuprinzi toată energia ce se revarsă din aceste simbolistici. Pe catolicii din Italia, Franţa şi Europa, în general, cred că i-ar ajuta foarte mult să citească istoria lor adevărată, nefalsificată. Cred că au multe de învăţat şi de recuperat! A consemnat Monahul Gherontie (Nica), Sfânta Mare Mănăstire a Sfântului Pavel, la pomenirea Sfântului Mucenic Eladie şi Sfântul Ioan Rusul – 27 mai 2009 

 [1] E vorba de adaosul romano-catolic la Simbolul Credinţei ce se referă la purcederea Sfântului Duh „şi de la Fiul”, caracterizat de părintele Rafail Noica drept „culmea rătăcirilor, într-un singur cuvânt” (cf. 15 nov. 2007, Alba-Iulia). (n.red.) 

[2] E vorba de sudul Italiei, ce are până astăzi o populaţie de greci italienizaţi, regiune cunoscută şi sub numele de „Magna Graecia”. Ea a rămas până în sec. XXI sub suveranitatea Imperiului Bizantin şi jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, până ce, o dată cu creşterea puterii politice a papalităţii şi a regatelor francilor, a intrat sub stăpânirea acestora. În această perioadă s-a produs şi o trecere (târzie, faţă de restul peninsulei), de la Ortodoxie la Romanocatolicism. (n.red.) 

[3] Cf. Scrisoarea 43 din vol. V al Scrisorilor Sfântului Grigorie cel Mare – „Nimeni în Biserică nu are dreptul să-şi aroge titlul de episcop universal”. (n.red.) 

[4] După Conciliul Vatican II (1962-1965), în Catolicism s-a permis folosirea oricărei forme de cult socotită potrivită misionar de către preotul congregaţiei respective. Astfel, în unele biserici romano-catolice de astăzi, există variante de misse (liturghii) slujite cu acompaniament de chitară sau pe alte ritmuri muzicale moderne. (n.red.)

CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO