CRUCEA NOASTRĂ, CEA DE TOATE ZILELE
A sosit din nou, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, sărbătoarea de hram a Bisericii noastre. Şi ca în fiecare an, cu această ocazie, mă gândesc la crucea pe care a purtat-o Iisus pentru mântuirea noastră, şi la crucea pe care suntem şi noi invitaţi să o purtăm zi de zi, asemeni Mântuitorului:
„Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine acela o va salva”(Lc 23, 24).
Crucea este într-adevăr o taină, însă o ştie foarte bine numai cel care îşi uneşte durerea cu cea a lui Iisus Cristos! În această taină se intră cu inima neîmpărţită şi fără faldurile amorului propriu.
„Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Lc 9, 26).
Nu contează cât avem de oferit, ci cât suntem de goliţi interior astfel încât să putem primi desăvârşirea, adică să-L lăsăm pe Cristos să-şi trăiască viaţa Sa în noi! Ascultarea noastră va fi reînnoirea supunerii depline a Mântuitorului în faţa Tatălui.
Cristos a întins de multe ori mâinile spre vindecare, dar a adus mântuirea, întinzându-le pe cruce. Pentru farisei sau lume lucrul acesta era culmea eşecului, dar măsura victoriei este Isus Cel Răstignit, spusă şi astăzi celor care cred că învingerile autentice nu sunt cele întâmpinate de ropotul de aplauze al mulţimilor. Adevărata bucurie nu vine din măriri, ci de la sentimentul sărăciei interioare, de la a nu avea, a nu putea face nimic, de la conştiinţa simplităţii spre a putea primi o veste bună – evanghelia. Atunci resturile vieţii, aparent fără expresie, nu numai că nu vor fi inutile, ci vor constitui comoara din care se hrăneşte fără încetare lucrarea mântuirii. Ceea ce oferă preţul şi valoarea reuşitei vieţii este atitudinea cu care se primeşte înfruntarea. Maica Tereza de Calcutta spunea:
„Dăruieşte-ne Doamne harul de a trăi în clipa prezentă voinţa Ta, de a surâde chiar şi atunci când povara ni se pare grea şi ne simţim inima distrusă. Fă să rămânem iubitori şi smeriţi în umiliri şi greutăţi. Mai ales, ajută-ne Doamne, să putem accepta suferinţa fără regrete, pentru că din voinţa Ta şi din acceptarea noastră ni se împlineşte chemarea la sfinţenie întru împărăţia Ta.”
Ne rugăm adesea, şi cu o fervoare deosebită, pentru sănătatea noastră sau a celor din jur, pentru ca Bunul Dumnezeu să ne uşureze povara de pe umeri. Dar de câte ori ne aducem aminte să adăugăm şi rugăciunea pe care Isus a adresat-o Tatălui în Grădina Getsemani, cu sudori de sânge?:
„Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voinţa mea, ci a Ta să se facă!” (Lc 22, 42).
Uităm că prin povara crucii care ne este dată s-o purtăm, obţinem mântuirea! Şi de asemenea, uităm că Isus nu a pus niciodată pe umerii noştri, o cruce care să depăşească puterile noastre! Isus ne asigură:
„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară.” (Mt 11, 28-30)
Cerând uşurarea poverii crucii proprii, riscăm să nu putem aduna suficiente merite pentru ca să putem fi primiţi în împărăţia cerurilor. Riscăm să irosim meritele pe care le-am fi putut aduna, în această viaţă, dacă am fi acceptat să ne ducem crucea cu răbdare. Să-L rugăm pe Cel care ne-a arătat până la ce nivel de ascultare a voinţei lui Dumnezeu ar trebui să ridicăm slujirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ca să ne ajute să imităm în viaţa noastră de zi cu zi slujirea pe care El a avut-o faţă de Tatăl, până la sacrificiul de sine, până la moartea pe cruce!
Dănuţa Peculea
