sâmbătă, 1 iulie 2017

Orbirea credinţei:

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...
         Atunci când omul nu vrea să creadă, el este orb faţă de cele mai limpezi dovezi şi fapte.
Există o poveste veche despre un preot care a încercat să îl convingă pe un necredincios că minunile sunt posibile.
- Închipuiţi-vă - a zis el - că aţi căzut din clopotniţă şi aţi rămas în viaţă...Eu cunosc un asemenea caz. Oare aceasta nu-i o minune?
- Nu, e o întâmplare! a replicat necredinciosul.
- Bine, să zicem că aşa este... Dar dacă a doua oară se întâmplă acelaşi lucru, şi iar aţi rămas în viaţă, nici atunci nu recunoaşteţi că e minune?
- Nu, e o fericire! a zis necredinciosul.
- Dar dacă aţi căzut şi a treia oară şi aţi rămas iarăşi nevătămat, ce o să mai spuneţi?
- O să spun... o să spun că este un obicei! a găsit replică necredinciosul.
I-a fost mai uşor să admită că omul se poate obişnui să zboare de pe clopotniţă decât să recunoască posibilitatea minunii. Aşa sunt toţi raţionaliştii contemporani, şi mai ales cei care se ocupă cu falsificarea istoriei evanghelice: Lev Tolstoi, Renan, Strauss şi aşa mai departe. Recunoscând dinainte că nu există minuni şi nici nu pot exista, ca şi cum acesta ar fi un adevăr evident şi incontestabil, aceştia ori elimină din Evanghelie toate locurile unde se vorbeşte despre minunile Mântuitorului, ori le rescriu în aşa fel încât să înlăture toate elementele de miraculos.
Şi nimic - nici autoritatea Apostolilor, nici martorii oculari, nici tradiţia bisericească păstrată cu multă grijă - nu-i poate convinge de contrarul şi nu le poate destrăma orbirea. De unde vine această orbire? În acea mărturie a Proorocului Isaia la care face trimitere Domnul Iisus Hristos ( Isaia 6, 9-10), după cum am văzut mai sus, El arată pricina acestui fenomen: '' Inima acestui popor s-a învârtoşat, şi cu urechile greu aude, şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii, şi să audă cu urechile, şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei'' ( Matei 13, 15).
Aşadar, Domnul arată două pricini ale orbirii credinţei:

1. Învârtoşarea şi stricarea inimii.
2. Lipsa conştientă a dorinţei de a cere ajutor de la Dumnezeu.

              Într-adevăr, de obicei oamenii sunt necredincioşi nu pentru că socot insuficiente şi prea puţin convingătoare temeiurile credinţei, ci pentru că îşi închid ochii ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile, adică pur şi simplu nu vor să vadă dreptatea . Iar de dreptatea lui Hristos nu vor să ştie, înctrucât aceasta împiedică viaţa lor pătimaşă şi vicioasă, cerând de la ei curăţie şi sfinţenie şi dându-le în vileag inima învârtoşată, pătată de păcat. O asemenea inimă va respinge şi va urî întotdeauna dreptatea care o mustră, aşa cum împărăteasa Eudoxia l-a urât şi l-a prigonit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, aşa cum fariseii L-au urât pe Domnul - iar respingând dreptatea, inima învârtoşată Îl respinge în acelaşi timp şi pe Dumnezeu, izvorul a toată dreptatea, şi nu mai poate, nici nu vrea, să se întoarcă spre El.
Pe de altă parte, nici Domnul nu Se poate descoperi unui asemenea om în inima lui stricată şi în sufletul lui întunecat, de unde a fost izgonită lumina credinţei, fiindcă nu sunt îndeplinite condiţiile indispensabile pentru aceasta. '' Dumnezeu lumină este, şi întuneric nu este întru Dânsul'' - iar dacă aşa stau lucrurile, cum poate El să Se descopere în inima întunecată şi stricată, fiindcă ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Doar '' cei curaţi cu inima Îl vor vedea pe Dumnezeu''. Pe lângă asta, Domnul nu sileşte niciodată voinţa omului şi-i întinde mâna de ajutor numai venind în întâmpinarea propriilor lui năzuinţe, dacă el însuşi doreşte acest lucru.
Şi atunci, ce să facă omul care suferă de orbirea credinţei? Unde va găsi vindecare? Acolo unde a găsit-o şi orbul din Evanghelie: în harica atingere a Domnului. Dar pentru a primi această atingere tămăduitoare trebuie să vină la Hristos aşa cum a venit orbul, cerând ajutor ( Matei 8, 22). Trebuie neapărat să se întoarcă spre Dumnezeu, să apeleze la El. Asta în primul rând. Rugăciunea fierbinte, nădejdea inimii în ajutorul lui Dumnezeu, contemplarea lăuntrică a chipului smerit, plin de dragoste, al lui Hristos: iată primii paşi care îl ajută pe om să îşi recapete vederea duhovnicească!
Al doilea lucru ce trebuie făcut reiese limpede din reflecţiile de mai sus: trebuie neapărat să se îngrijească de curăţirea inimii, iar la aceasta ajută viaţa potrivită cu poruncile lui Dumnezeu, lepădarea după putere de lume şi silirea de sine spre tot lucrul bun. Trebuie neapărat să înceapă să trăiască aşa cum o cere Evanghelia.
Mi se va replica: '' Dar întoarcerea către Dumnezeu şi viaţa potrivită cu poruncile Lui presupun deja credinţă: ori, tocmai credinţa lipseşte. Problema este tocmai aceasta: cum să aprind credinţa? Iar de vreme ce eu nu cred în Dumnezeu, cum pot să mă întorc spre El şi să recunosc voia Lui drept lege a vieţii mele? Sfatul dumneavoastră cuprinde o contradicţie lăuntrică''.
Sunt nevoit să ripostez: nu-i adevărat! A trăi aşa cum cere credinţa poţi, la început, şi fără să ai credinţă. Vă amintiţi legea pe care am dedus-o cu privire la zămislirea şi întărirea credinţei? Faptele şi acţiunea au mai mare însemnătate pentru dezvoltarea credinţei decât cuvintele. Aşadar, este indispensabil să ne cufundăm cât mai curând şi cât mai hotărât în domeniul faptelor şi experienţelor personale în loc să pierdem timpul cu filosofări şi dispute lipsite de scop şi lipsite de rezultat. Experienţa personală de viaţă, interpretată cu bună credinţă, vă va da infinit mai mult decât toate reflecţiile teoretice şi vorbele goale. Chiar fără să aveţi credinţă, dacă veţi trăi aşa cum o cere credinţa veţi simţi curând dreptatea legilor acestei vieţi, şi această dreptate, trăită şi verificată de voi personal, vă va convinge mai mult decât orice altceva. Uitaţi-vă prin ce mijloace deşteaptă Domnul credinţa în oamenii care Îi cer ajutorul. Înainte ca aceştia să primească de la El vindecare şi să se convingă că ea se săvârşeşte asupra lor cu adevărat, Domnul cere de la ei gesturi ce presupun că vindecarea s-a săvârşit deja şi că sunt sănătoşi cu desăvârşire. De la cel cu mâna uscată cere să întindă mâna bolnavă ca şi cum ar fi fost sănătoasă( vezi Matei 3, 5); paralizatului îi spune: '' Ridică-te, ia patul tău şi umblă'' ( Marcu 2, 11); orbului îi porunceşte să privească ( vezi Marcu 8, 25).
Peste tot bolnavul începe prin a săvârşi un gest potrivit credinţei, şi în acelaşi timp apare credinţa însăşi, care provoacă urmarea reală: vindecarea. Această urmare, ca fapt incontestabil şi evident, care justifică credinţa, o întăreşte pe aceasta în mintea omului, dându-i forţa unei convingeri temeinice, lipsite de îndoieli. La fel se întâmplă şi în viaţa noastră. Procedaţi potrivit credinţei, împlinind voia lui Dumnezeu, şi veţi vedea că rezultatele acţiunilor voastre vă vor îndreptăţi credinţa şi vor dovedi originea dumnezeiască a legilor ei.
''Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis'', spune Iisus Hristos. '' De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi'' ( Ioan 7, 17).
Aşadar, iată sfatul care poate fi dat oamenilor ce suferă de orbirea credinţei: neavând credinţă, să trăiască potrivit credinţei.
( Vasile al Kineşmei)

Arhivă blog

BIBLIA ORTODOXA AUDIO