luni, 27 aprilie 2015

DESPRE SINUCIDERE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


  CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                              DESPRE


Motto„Sinucigaşul de bună voie nu trebuie slujit sau pomenit
la vreo slujbă, căci şi-a dat sufletul Satanei ca şi Iuda Iscarioteanul“
(Arhimandrit Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească).

                                                                                           Preot Ioan
                                          Iubiţi credincioşi,
                 În lumea şi modul în care trăim, gândim şi lucrăm ca oameni,
suntem înconjuraţi de un ocean de mistere şi întrebări cu şi fără răspuns.
La tot pasul, în tot momentul, la toată voia şi dorinţa noastră omenească,
apar căutate sau necăutate, de aproape sau de departe, de demult sau de
acum, mulţime de probleme simple sau complicate, cu una sau mai multe
necunoscute, uşoare sau grele, pentru prima sau pentru ultima oară.
Unele probleme sunt uşoare şi plăcute, altele sunt grele şi dureroase.
Omul este neputincios în raport cu forţele naturii şi totuşi caută să
cuprindă şi să le supună. Omul este o individualitate, o unitate nerepetată
şi neimitabilă. Omul se presupune învăţat şi nu-l cunoaşte pe Creatorul
săşi nici pe sine. Se crede stăpân pe natură şi pe legile ei şi nu-şi
cunoaşte Stăpânul (Dumnezeu) şi nici poruncile pe care acesta i le-a dat
(Cele 10 porunci). Omul pune fel de fel de probleme, dar nu-şi pune
problema de a şti sensul vieţii sale pământeşti (Mântuirea)Omul se
încântă că vede departe, dar nu vede aproape. Omul este una din cele trei
mărimi: Dumnezeu, lume şi om. Nici o fiinţă nu trăieşte în adevăr la o
diferenţă de nivel mai mare decât omul. Nici una nu se diferenţiază mai
mult în manifestări şi stări ca omul; nici una nu se realizează mai mult şi
mai puţin ca omul: de la meschin, ticălos, bicisnic sau monstru, până la
eroic, genial, sublim sau divin, de la sluţenie până la perfecţiune. Fiecare
om are o faţă văzută de ceilalţi, are gânduri, sentimente, aptitudini,
calităţşi defecte, virtuţşi păcate cunoscute şi are totodată un chip
nevăzut, gânduri nespuse, sentimente nemanifestate sau refuzate, dorinţe
nemărturisite nimănui, niciodată, unii au o înălţime pe care alţii n-o ating
sau un abis în care alţii nu privesc. Ştim cât de mare este soarele şi cât de
fierbinte, cât este de mică lumea şi cât este de rece, dar nu ştim cât de
mic este sufletul fiecărui om. Adâncurile şi piscurile sufletului omenesc
trebuie să le cunoască preotul pentru că el lucrează cu sufletul omului.
Văzut de jos, omul este ceea ce l-au socotit oamenii: un animal, un
instrument de muncă, o marfă, un sclav, un prizonier, un neputincios, o
trestie bătută de vânt, iarbă ce se usucă, floare ce se veştejeşte. Privit de
sus, omul apare în realitatea sa spirituală, de esenţă divină, ca făptură
făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca purtător de duh, de
conştiinţă, de misiune morală. Aceasta schimbă radical perspectiva vieţii
lui, schimbă sensul existenţei omului, indicând planul ei ceresc. Fără
Dumnezeu, omul este un animal terestru; cu Dumnezeu omul este fiinţă
spirituală, de origine divină. Sensul şi preţul omului vin de sus, nu de jos.
Cei care l-au privit de sus, de la înălţimea de la care l-a văzut şi ridicat
Iisus Hristos, au descoperit nobleţea, vrednicia, puterea şi menirea lui
spirituală, valoarea lui morală unică în lumea făpturilor văzute, unică în
universul fizic. Cu toate acestea dramele pe care le trăiesc oamenii,
sărăcia, singurătatea, abandonul, grija zilei de mâine, eşecul profesional,
eşecul în dragoste, sunt doar câteva din multitudinea de motive din cauza
cărora tot mai multe persoane aleg să se sinucidă. O notă proastă pe care
o iau la şcoală, teama de reacţia părinţilor este adeseori un motiv pentru
ca unii elevi să-şi curme viaţa. Prin sinucidere se înţelege actul
intenţionat al unui om de a-şi lua viaţa.

                                    Sinuciderea în istorie

             Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie
diferită pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru
diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi. Unii au acceptat-o ca
pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării
spiritului de libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care
recurge la un asemenea act extrem. Astfel, în societăţile antice se
exprimau rezerve serioase faţă de anumite persoane care adoptau
comportamente suicidare fără a avea motive bine întemeiate, în timp ce
erau acceptaţi toţi cei ce îşi puneau capăt zilelor în mod deliberat pentru
a scăpa de o boală incurabilă, de un act ce îi dezonora, de o faptă
săvârşită împotriva societăţii. În multe cazuri au fost adoptate normative
legislative ale sinuciderii în raport de care acesteia i se conferea
legitimitate sau ilegimitate.

               CETǍŢILE GRECO - LATINE considerau sinuciderea ca
fiind legitimă, dacă persoana ce dorea să recurgă la un asemenea
sfârşit cerea, în prealabil, aprobarea statului. În Atena, Sparta şi
Teba sinucigaşul era considerat că a săvârşit un act dăunător cetăţii
şi pentru aceasta nu se putea bucura de o înmormântare cu
respectarea ceremonialului obişnuit, dar făceau excepţie cei ce aveau
aprobarea autorităţilor pentru sinucidere.
               LEGILE ATENEI prevedeau că „cel care nu mai doreşte să mai
trăiască, să expună motivele sale Senatului şi, după obţinerea
permisiunii, să părăsească existenţa. Dacă existenţa îţi este odioasă,
atunci mori; dacă eşti copleşit de soartă, atunci bea cucută. Dacă eşti
îndoit de durere, abandonează viaţa. Fie ca nefericitul să-şi
povestească neîmplinirea, fie ca magistratul să-i furnizeze remediul
şi atunci nefericirea lui va lua sfârşit“.
                 LEGILE LA ROMAdin câte se ştie, erau asemănătoare şi s-au
menţinut chiar şi în perioada împăraţilor. În principiu, actul sinuciderii
era considerat imoral, dacă avea loc din propria iniţiativă a
individului şi devenea legitim când se producea cu aprobarea
organelor de conducere ale comunităţii. Dar pe măsura trecerii
timpului, prohibiţia devine tot mai restrictivă, nu numai din punct de
vedere al autorităţilor, ci şi al conştiinţei publice.
            Odată cu constituirea societăţilor creştine, sinuciderea a fost
interzisă şi se prevedeau sancţiuni pentru sinucigaşi ce se rezumau la
faptul că acestora le era interzis un ceremonial creştinesc obişnuit al
înmormântării, iar bunurile rămase nu se cuveneau urmaşilor, ci
erau confiscate. Sinuciderea era asemănată cu omuciderea, cu
crima, în general, şi era condamnată ca atare.
              MAHOMEDANII au adoptat aceeaşi atitudine de condamnare
şi de dezaprobare pentru toţi cei care îşi puneau sau aveau tendinţa
de a-şi pune capăt vieţii prin sinucidere.
             JAPONEZII ŞI SINUCIDEREA SAMURAILORUn samurai
nu poate rămâne un samurai dacă este prins. Asta este cea mai cumplită
dezonoare - să fii prins viu de duşman. Ce este viaţa pentru un samurai?
Absolut nimic. Toată viaţa este suferinţă. Este dreptul şi datoria lui să
moară cu cinste în faţa martorilor. Conform tradiţiei, la un seppuku
(sinucidere) întotdeauna asistă un alt samurai, stând în spatele celui
îngenunchiat (care se va sinucide), ca să-l decapiteze dintr-o singură
lovitură, înainte ca agonia să devină de nesuportat, încât să-l umilească
pe om în clipa supremă a vieţii lui. Nesecondaţi, puţini bărbaţi puteau să
moară fără umilinţă.James Clavel, în Shogun, descrie un astfel de
moment..

„Kenko era un tânăr mlădiu, parfumat şi aproape drăguţ,
smead, pomădat din belşug şi foarte îngrijit îmbrăcat. Îşi ridică
pumnalul cu o reverenţă şi-l înfăşură la un capăt cu eşarfa, ca să-l
prindă mai bine. Apoi îşi înfipse pumnalul adânc în partea stângă a
stomacului. Cu ambele mâini, făcu o tăietură în cruce, trase
pumnalul afară şi apoi imediat îl împlântă din nou, adânc chiar
deasupra pântecului şi-l smulse în tăcere. Secundantul îşi trimise
sabia în jos, într-un singur arc nimicitor“.


             LA EVREIcitind cu atenţie Vechiul şi Noul Testament, putem
observa că două personaje biblice foarte cunoscute Iuda Iscarioteanul şi
regele Saul s-au sinucis.
Iuda (prescurtare din ebraicul Iehuda - „Lăudat să fie Domnul“)
este nume propriu care indică în Noul Testament opt persoane diferite.
Vom vorbi aici doar despre Iuda Iscarioteanul, cel care L-a trădat pe
Iisus. A intrat Satana în inima lui Iuda şi ducându-se la arhierei „A zis:
Ce voiţi să-mi daţşi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat
treizeci de arginţi“ (Matei26:15). „ Atunci Iuda, cel ce L-a vândut,
văzând că a fost osândit, s-a căit şi a adus înapoi arhiereilor şi
bătrânilor cei treizeci de arginţi. Zicând: Am greşit vânzând sânge
nevinovat. Ei i-au zis: Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea. Şi el,
aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a
spânzurat“(Matei 27:2-3-4-5).
    Saul, regele israeliţilor, rănit fiind de săgeţşi văzând că cei trei fii
ai săi: Ionatan, Aminadae şi Melchişua au fost ucişi în lupta cu
filistenii l-a rugat pe purtătorul lui de arme„Scoate sabia ta şi mă
străpunge cu ea, ca să nu vină aceşti netăiaţi împrejur şi să-şi bată
joc de mine. Dar purtătorul de arme nu s-a hotărât la aceasta,
pentru că se speriase foarte tare. Atunci Saul a luat sabia şi s-a
aruncat în ea“ (1 Paralipomena10:4).
               Apoi a doua zi au venit filistenii ş„Armele lui le-au pus în
templul zeilor lor, iar capul lui l-au spânzurat în templul lui Dagon.

Aşa a murit Saul pentru nelegiuirea sa pe care o făcuse el înaintea
Domnului, pentru că n-a păzit cuvântul Domnului şi pentru că a
întrebat şi cercetat pe vrăjitoare“ (1 Paralipomena 10:10-13).

           ÎN SOCIETǍŢILE CONTEMPORANE MODERNEcultele
religioase continuă să dezaprobe actele suicidare, dar nu mai proclamă,
în mod direct, pedepse pentru defunct. Prin urmare, fenomenul suicidar
este interpretat în mod diferit nu numai la nivelul general al societăţii, ci
şi în analizele efectuate de specialişti. Interpretarea este raportată la o
serie de factori, cum ar fi interesele autorităţilor şi influenţele
educaţional-culturale receptate pe parcursul vieţii ş.a.
            De aici rezultă şi demersuri de definire a sinuciderii, clasificări,
introducerea unor cauze determinante şi chiar manifestarea indirectă a
atitudinilor specialistului faţă de aceşti indivizi şi, respectiv,
comportamentele autodistructive ale acestora. Din această perspectivă,
reţinem contribuţia lui Emile Durkheim în lucrarea sa de referinţă„Le
Suicide“ (1897), în care realizează o analiză complexă a fenomenului
prin prisma determinismului social şi al interpretării filosoficosociologice.
Autorul porneşte de la ideea că dintre diferitele forme de
moarte, sinuciderea se deosebeşte, în primul râând, prin aceea că ea este
produsul personal al victimei care suportă consecinţele faptelor sale. Se
numeşte sinucidere „orice caz de moarte care rezultă direct sau
indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, săvârşit de victima însăşşi
despre care aceasta ştie ce rezultat va produce“.
       Prin conferirea calificativului de acte deliberate, E.Durkheim doreşte
să facă distincţia, pe de o parte, dintre sinuciderea omului sănătos şi a
celui bolnav psihic care nu este responsabil de actele sale şi, pe de altă
parte, dintre sinuciderile umane şi cele din lumea animală ce se produc
prin intrarea în funcţiune a unor instincte. Dar, în principiu, sinuciderile
umane, indiferent de cauzele care le generează, se încadrează în
categoria morţii voluntare. În lucrarea „Sinuciderea“, Durkheim reia
tematica anomiei în contextul oferit de interpretarea principalilor factori
sociali care determină frecvenţa sinuciderilor. În acest scop, el îşi
propune să demonstreze că rata sinuciderilor caracteristică unei anumite
populaţii poate fi explicată nu prin atributele personale ale indivizilor, ci
prin influenţele exercitate de societate asupra raporturilor lor de
interacţiune şi asupra gradului lor de ataşament faţă de societatea din
care fac parte. Pentru a evidenţia acest lucru, autorul elaborează, mai
întâi, o metodă prin intermediul căreia se pot pune în relaţie două
variabile :
           - Una independentă, exemplu.: caracterele rasiale, religioase,
economice sau politice ale unei populaţii;
           - Alta dependentă între două sau mai multe populaţii.
Pe această bază el ajunge la concluzia că nu se pot infera corelaţii
pozitive între sinucidere, pe de o parte, şi trăsăturile fizice sau geografice
ale mediului, caracteristicile biologice sau psihologice ale indivizilor, pe
de altă parte, de unde şi necesitatea de a recurge la factorii sociali ca
fiind singurii în măsură să explice frecvenţşi variaţiile sinuciderilor.În
primul rând, Durkheim pleacă de la ideea că nici una din teoriile care
încearcă să explice sinuciderile pe baza cauzelor morale sau motivelor
individuale nu pot fi satisfăcătoare. Singurul element explicativ este
mediul social în cadrul căruia se poate identifica factorii care alcătuiesc
împreună ceea ce Durkheim denumea curente suicidogene. Există -
consideră el - pentru orice grup social o tendinţă specifică spre
sinucidere în baza căreia, dacă îi evidenţiem trăsăturile şi îi determinăm
cauzele, putem alcătui tipuri sociale distincte de sinucidere. În raport cu
această evaluare, autorul distinge trei tipuri de sinucidere:
                                           1. Egoist;
                                           2. Altruist;
                                           3. Anomic.
                        Există şi alte clasificări ale sinuciderii.
                            Tipuri de sinucidere
                            A. SINUCIDEREA EGOISTǍ
            Caracterele asociate sinuciderii egoiste sunt evaluate prin celebra
comparaţie făcută de Durkheim, între catolici şi protestanţi. Cultul
personalităţii individuale şi absenţa presiunilor către integrare religioasă
determină ca protestanţii să se sinucidă în număr mai mare decâât
catolicii, iar forma pe care o iau sinuciderile acestora este egoismul,
privit nu ca stare morală particulară a individului, ci ca trăsătură derivată
din sistemul comun de credinţşi practici religioase ale
protestantismului. O asemenea problematică era prezentă şi în lucrarea
Diviziunea muncii sociale: pe de o parte, presiunile sociale obligă pe
indivizi să se diferenţieze între ei şi să-şi dezvolte în mod distinct
personalitatea; pe de altă parte, ele cer individului să dezvolte relaţii
contractuale, pentru a dezvolta acţiuni compatibile cu ale celorlalţi. Dar
în acest mod influenţa conştiinţei colective devine mai difuză, iar
integrarea socială este mai slabă. Protestantismul se deosebeşte de
catolicism prin gradul mai scăzut de integrare socială al organizaţiei sale
religioase. Urmărind îndeaproape trăsăturile sinuciderii egoiste,
Durkheim oferă şi alte exemple preluate, cu precădere, din domeniul
vieţii societăţii domestice şi celei politice. Imunitatea faţă de sinucidere
pe care o prezintă cei căsătoriţi în raport cu celibatarii sau văduvii se
datorează societăţii familiale, tot aşa cum frecvenţa mai scăzută a
sinuciderilor în perioada de criză politică se datorează afirmării mai
puternice a conştiinţei colective şi creşterii gradului de integrare socială.

                                         B. SINUCIDEREA MANIACǍ

         Sinuciderea maniacă se datorează fie halucinaţiilor,fie concepţiilor
delirante. Bolnavul se omoară pentru a scăpa de un pericol sau de un rău
imaginar, ori pentru a asculta un ordin misterios, venit de sus“ etc.
Motivele acestor sinucideri şi modul de evoluţie reflectă caracterele
generale ale maladiei din care derivă, deci ale maniei. Ceea ce
deosebeşte această afecţiune este extrema sa mobilitate. Ideile,
sentimentele cele mai diverse şi chiar cele mai contradictorii se succed
cu o viteză extraordinară în spiritul maniacilor. Chiar în momentul în
care se naşte o stare conştientă, aceasta este înlocuită cu o alta. Acest
lucru se întâmplă cu mobilurile care determină sinuciderea maniacă: se
nasc, dispar sau se transformă cu o surprinzătoare rapiditate.Halucinaţia
sau delirul care îl determină pe subiect să se distrugă apar deodată şi
rezultă de aici tentativa de sinucidere; apoi într-o clipă, scena se schimbă
şi dacă nu se va repeta mai tâârziu, va avea cu siguranţă alt motiv.

                          C. SINUCIDEREA MELANCOLICǍ

          Sinuciderea melancolică este legată de o stare generală de extremă
depresie, de tristeţe exagerată care-l determină pe bolnav să nu mai
aprecieze corect relaţiile sale cu oamenii şi lucrurile din jur. Plăcerile nul
mai atrag, pentru că vede totul în negru. Cum această dispoziţie este
constantă, apar şi ideile de sinucidere,care sunt de o mare fixitate şi ale
căror motive sunt aproape identice. Deseori se grefează pe această
disperare generală halucinaţii şi idei delirante, care împing direct la
sinucidere. Doar că nu mai sunt schimbătoare ca în cazul maniacilor, ci
fixe. Temerile care îl chinuie pe subiect, reproşurile pe care şi le face,
necazurile pe care le resimte sunt întotdeauna aceleaşi. Se distinge de
forma precedentă prin caracterul său cronic şi foarte tenace.
Depresia este în fond o rezultantă, o denumire de ansamblu pentru
sentimentele care se învârtesc într-un cerc închis şi rigid în câmpul de
conştiinţă al melancolicului. Remarcăm o plictiseală enormă, o detaşare
totală de toate lucrurile care altădată îl legau de viaţă, un dezgust,
dispariţia plăcerii pentru tot ceea ce poate fi atractiv şi să prezinte
interes, în mod normal, O DESCURAJARE ABSOLUTǍSe
realizează acoperirea trecutului cu un val de regrete atât pentru toate
relele care s-au întâmplat cât şi pentru binele nerealizat încă. Înregistrăm
o distorsiune completă a funcţiei de polarizare a duratei, a timpului de
trăit: trecutul nu mai foloseşte decât ca un câmp nesfârşit de lamentare ce
se amplifică prin această optică pesimistă. Iar VIITORUL SE
ÎNGUSTEAZǍ ŞI NU MAI CONŢINE ÎN EL DECÂT INTENSA
DORINŢǍ A SFÂRŞITULUI. Pentru melancolic trecutul nu mai
ajunge pentru ca să-şi desfăşoare interpretarea lui delirant-depresivă, în
vreme ce viitorul nu-i mai foloseşte la nimic, decât pentru a-şi organiza
cât mai rapid sfârşitul. Acest fundal tipic depresiv devine penibil prin
componentele sale cinestezice proprioceptive, dar mai ales prin
sentimentul de nenorocire, prin intensitatea de catastrofă morală pe care
o trăieşte melancolicul. Această maleză morală rezultă dintr-un
sentiment general ce se opune siguranţei, devenind un fel de
nesiguranţă organizată, dublată de un sentiment de neputinţă pentru a
întreprinde ceva menit să-l smulgă, să-l ridice deasupra nivelului de
prăbuşire în care trăieşte prin evidenta sa neproductivitate (Eduard
Pamfil, Doru Ogodescu, Psihozele, Editura Facla, 1976).

                                  D. SINUCIDEREA OBSESIVǍ

     În acest caz, subiectul nu are un motiv real sau imaginar, sinuciderea
obsesivă, cauzată de ideea fixă a morţii, domină spiritul bolnavului fără
vreun motiv palpabil. El este obsedat de dorinţa de a se omorî, chiar dacă
ştie că nu are nici un motiv rezonabil să o facă. Este o nevoie instinctivă
asupra căreia nici gândirea, nici raţionamentul nu au vreo putere; este
analogă acelor nevoi de a fura, a ucide, a incendia din care a generat
conceptul de monomanie. Cum subiectul îşi dă seama de caracterul
absurd al dorinţei sale, el încearcă la început să lupte. Dar pe toată durata
existenţei sale este trist, chinuit şi resimte în cavitatea epigastrică o
anxietate care creşte în fiecare zi. Din acest motiv se mai foloseşte
denumirea de sinucidere anxioasă. Dar imediat ce bolnavul a hotărât să
renunţe la luptă şi să se omoare, neliniştea încetează şi calmul revine.
Dacă tentativa eşuează, ea este suficientă uneori pentru a micşora dorinţa
sa maladivă. S-ar putea spune, că subiectul şi-a depăşit obsesia.

                   E. SINUCIDEREA IMPULSIVǍ SAU AUTOMATǍ

         Nu este motivată mai mult decât precedenta; nu este justificată nici
în realitate, nici în imaginaţia bolnavului. Numai că în loc să provină
dintr-o idee fixă care obsedează spiritul o perioadă mai scurtă sau mai
lungă de timp şi care influenţează progresiv voinţa, ea rezultă acum
dintr-un impuls brusc şi imediat irezistibil. Apare într-o clipită, profundă
deja, şi determină actul sau cel puţin debutul execuţiei. Aici, înclinaţia
spre sinucidere izbucneşte şi îşi produce efectele ca un adevărat
automatism, fără să fi fost precedat de vreun antecedent intelectual.

                            Sinuciderea ca fenomen social

              Sinuciderea nu a fost dintotdeauna un fenomen social demn de
atenţie. Cuvântul sinucidere“ a fost folosit mai întâi în latină de către
cazuiştii secolului al XVII-lea. În franceză, de exemplu, el apare abia în
1734, dovedind faptul că pesemne realitatea socială nu impusese
folosirea lui. În Bills of Mortality, John Graunt menţionează 222 de
sinucideri (din 229.250 de decese) prin spânzurare. Se manifesta interes
faţă de latura morală a fenomenului de sinucidere, problema de bază
fiind dacă omul are sau nu voie să-şi ia viaţa pe care el nu şi-a dăruit-o.
Secolul al XIX-lea aduce o schimbare în discuţiile asupra sinuciderii,
începe să se discute mai mult despre cauzele fenomenului: sociale sau
psihologice. «Interesante discuţii dar s-a omis esenţialul, adică
problema credinţei, respectiv a nădejdii în Dumnezeu care ne-a spus
„Fără mine nu puteţi face nimic“» (Ioan 15:5)Problema
responsabilităţii individului este secundară în acest tip de abordare:
individul este văzut ca fiind manipulat de factori sociali sau psihologici
pe care nu-i poate controla (fără perspectiva religioasă iată unde se

ajunge, la căutarea cauzelor sinuciderii în afara voinţei individului.

Se aruncă vina pe societate sau pe impulsuri interioare imposibil de

stăpânit). Din perspectiva psihanalistă (S.Freud, Karl Abraham)
sinuciderea este o formă de auto-agresiune, un potenţial agresiv care nu
se poate manifesta asupra unui obiect extern, se concentrează asupra
propriului eu şi îl distruge. Cei care încearcă să se sinucidă şi nu reuşesc,
vor mai degrabă, să atragă atenţia asupra lor decât să moară. Ei sunt
disperaţi, dar nu şi-au pierdut orice speranţă.

                                 Suicidul - problemă globală

           Pe an ce trece, tot mai mulţi moldoveni aleg să-şi sfârşească, cu
bună ştiinţă, călătoria pe Pământ. În primele şase luni ale anului curent,
numai în Chişinău, au fost înregistrate 198 de cazuri de intoxicaţii
intenţionate. Statistica relevă că în anul trecut, în Moldova, au fost
înregistrate 583 de cazuri de suicid. În 2001, această cifră era de 788
cazuri. Cifrele ne arată, la un calcul simplu, că ritmul“ este de doi
sinucigaşi pe zi. Unii dintre cei ajunşi la disperare nu suportă
singurătatea. Sau refuză să trăiască pentru că aşa le dictează boala de
care suferă. Alţii pur şi simplu vor să scape de chinul sărăciei. Acestea
sunt principalele cauze care îi determină pe cei de lângă noi să-şi pună
capăt zilelor. Secţia de toxicologie de la Spitalul Sfânta Treime“ din
Chişinău ar putea deveni un platou de filmare pentru un film dramatic:
aici sunt aduşi cei care se sinucid. Unii dintre ei reuşesc, alţii, precum
Veronika din cunoscuta nuvelă a brazilianului Paulo Coelho, Veronika
se hotărăşte să moară, descoperă cu stupoare că... Dumezeu le-a mai dat
şansă să trăiască (de fapt i-a salvat de la pedeapsa veşnică în

chinurile iadului).
Tatiana are puţin peste 30 de ani şi de câţiva ani încoace nu mai
aşteaptă nimic de la viaţă. Poate doar sfârşitul. Căzută în deznădejde din
cauza lipsei serviciului şi a problemelor cotidiene, nu vroia să fie o
povară pentru familia şi soţul ei (Tatiana din lipsă de educaţie
religioasă nu cunoştea puterea rugăciunii şi cuvintele dulci, sfinte şi
încurajatoare ale lui Dumnezeu: „În lume necazuri veţi avea; dar
îndrăzniţi. Eu am biruit lumea“ - Ioan 16:33). „Un suflet mai mult sau
mai puţin, ce contează?, se întreabă Tatiana (neştiind că fiecare suflet
este foarte important în opera de mântuire a lui Dumnezeu şi deci
Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut)După câteva tentative de
sinucidere, ultima dată (a înghiţit un pumn de pastile) a fost la un pas să
reuşească“ (Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să stăruim în
rugăciune: „Rugaţi-vă neîncetat“ (1Tesaloniceni 5:17)...
                  Drama ei e doar una din sutele de cazuri ce stau în spatele
cuvântului sinucidere, raportat în cifre îngrijorătoare. Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) a estimat că tulburările neuropsihiatrice şi
sinuciderea reprezintă 12,7% din totalitatea bolilor. Potrivit datelor,
mortalitatea prin sinucidere în Europa ocupă locul II după accidentele de
transport, urmată de cancer, iar în China cei mai mulţi decedează din
cauza sinuciderii. În majoritatea cazurilor, sinuciderea este cauzată de
dereglările mentale, în special, de depresie. Cea mai obişnuită formă de
sinucidere este spânzurarea. Căderea de la înălţime sau aruncarea în faţa
unui vehicul în mişcare, incendierea şi folosirea armelor de foc, otrăvirea
prin supradozaj sau prin inhalarea unor gaze toxice sunt metodele cele
mai frecvente de suicid. Sinuciderile violente sunt asociate cu boli
psihice grave, cum ar fi schizofrenia şi tulburările afective majore.
(Rodica Trofimov). Exemplele sunt numeroase.

                     TENTATIVǍ DE SINUCIDERE CU INSECTICID

         O femeie din Dolheşti, mamă a doi copii, a încercat să-şi pună capăt
zilelor după ce s-a certat cu soţul si cu părinţii ei. Elisabeta C. (28 de ani)
a înghiţit conţinutul unei fiole de „Calypso“, un insecticid deosebit de
puternic. Totul a fost într-un moment de nebunie“ şi a pornit de la
faptul că soţul ei bea, lucru pe care ea nu-l mai poate tolera. După ce a
înghiţit insecticidul, femeia a fost transportată la Spitalul Judeţean
Sfântul Ioan cel Nou“ din Suceava, unde medicii au reuşit să o salveze.
Elisabeta C. spune că gestul său a dus la rezolvarea parţială a
problemelor şi s-a împăcat atât cu soţul, cât şi cu părinţii (I.B.,
Evenimentul Zilei, 20 Iulie 2004).

     AVALANŞǍ DE SINUCIGAŞI LA SPITALUL DE URGENŢǍ

          Zilnic, medicii Unităţii de Primire a Urgenţelor (UPU) din cadrul
Spitalului de Urgenţe din Iaşi au de-a face cu victimele unor tentative de
sinucidere. Într-o singură zi au fost cinci cazuri. Cel mai grav caz a fost
cel al unei fete de 18 ani din Iaşi, care a băut o substanţă toxică după ce
s-a certat cu părinţii. Substanţa ingerată de pacientă, de fapt un
insecticid, i-a provocat o hemoragie digestivă şi leziuni la nivelul tubului
digestiv. Deşi a fost internată în comă, în urma îngrijirilor, a fost salvată.
Celelalte patru tinere care au ajuns la spital au încercat să-şi pună capăt
zilelor cu medicamente.
(http:/www.evenimentul.ro/local/article/38013,14,baseArticle.html
18 Ianuarie 2003)

                         ÎN CELE TREI ZILE DE SFINTELE PAŞTI...

               Românii au fost destul de deprimaţi de Paşte. O demonstrează
registrul Serviciului de Ambulanţă Bucureşti unde au fost înscrise, în
cele trei zile de Paşte, aproximativ 35 de tentative de sinucidere. Într-o
zi, până la ora prânzului, cinci cazuri au avut nevoie de intervenţia
Ambulanţei. Sunt persoane tinere, cuprinse între 19 şi 35 de ani, afirma
dr. Sintie Lazăr Doru, medic coordonator al Serviciului de Ambulanţă.
Ca metodă, cel mai adesea aceştia au apelat la ingestia medicamentoasă,
Diazepamul fiind cel mai frecvent medicament la care au recurs. Nici
combinaţiile medicamentoase sau cu alcool nu au fost neglijate de
sinucigaşi. Doar la Spitalul de urgenţă, patru persoane au fost internate,
în trei zile, în comă, cu diagnosticul intoxicaţie medicamentoasă
voluntară în combinaţie cu heroină sau alcool.

                                            ŞI-A LUAT VIAŢA
                                 DUPǍ CE I S-A SINUCIS FIUL

          Aflăm din ziarul Ediţie specială de Oltenia, marţi, 3.08.2004.,
pag.4, că Gheorghe Vochescu (43 de ani) din Grădiştea - Vâlcea, s-a
spânzurat de un gard, în faţa locuinţei sale, cu ajutorul unei curele. În
urmă cu un an s-a sinucis şi fiul său în vârstă de 14 ani. Din cercetările
poliţiştilor a rezultat că Gheorghe Vochescu a mai avut 13 tentative de
sinucidere, dar de fiecare dată a fost salvat de cineva din familie(Cu
siguranţă că dacă şi-ar fi dus copilul în fiecare Duminică la Sfânta
Liturghie şi ar fi ascultat amândoi, tată şi fiu, Sfânta Evanghelie,
Apostolul şi predica preotului, n-ar mai fi ascultat glasul diavolului
care i-a dus la osândă veşnică).

                            S-A SINUCIS SUB PRIVIRILE SOŢIEI

      Lucia şi Nicolae Streche erau căsătoriţi de peste 30 de ani şi aveau
împreună doi copii. Din cauza sărăciei, în ultimii ani, certurile erau
nelipsite în casa lor. Duminică dimineaţa, cei doi soţi s-au luat la harţă
din nou, după care Lucia a plecat la o vecină pentru a o ajuta la muncile
câmpului, urmând a primi ceva bani pentru serviciile ei. Înainte de a ieşi
pe poarta gospodăriei, bărbatul i-a spus acesteia că se va omorî, însă
Lucia nu l-a luat în seamă... Bărbatul a luat cablul de la televizor, a ieşit
din bucătărie trântind uşşi bodogănind întruna că se spânzură. După
zece minute soţia s-a dus după el să-l cheme la masă şi l-a găsit atârnând
de bolta viţei de vie (Ediţie specială de Oltenia, luni,12.07.2004,pag.4).

                          ÎN GORJ FENOMENUL DE SUICID

                                       A LUAT AMPLOARE

        Conform datelor de la Direcţia de Statistică din cadrul Spitalului
Judeţean Târgu Jiu, pe parcursul anului 2003, au fost înregistrate 16
cazuri de sinucidere. Din păcate TINERII ŞI CHIAR COPIII au ajuns să
recurgă la această măsură extremă. În anul 2004 s-au înregistrat încă 7
persoane care s-au sinucis. Majoritatea sinucigaşilor au ales să moară
aruncându-se în faţa trenului, spânzurându-se sau tăindu-şi venele.

                            VARA - SEZONUL SINUCIDERILOR

          Ratele de sinucidere confirmă faptul că intensitatea fenomenului este
diferită la cele două sexe, astfel că bărbaţii se sinucid în număr tot mai
mare comparativ cu femeile. Specialiştii susţin că actul sinuciderii la
bărbaţi este determinat de participarea intensă la viaţa socială. Femeile
reacţionează la schimbările care au influenţă asupra familiei, a vieţii
private. Conform statisticilor realizate în anul 2003, în judeţul Dolj, din
239 de sinucideri, 189 au fost bărbaţi. Din aceştia 70 şi-au pus capăt
zilelor prin spânzurare, 21 prin înecare, 22 prin otrăvire, 20 prin
incendiere, 16 prin electrocutare, 2 prin plăgi tăiate şi 38 prin metode
rapide. Cele mai des întâlnite metode de sinucidere: vene tăiate, otrăvire,
spânzurare, electrocutare, incendiere.

                                SINUCIGAŞI INSISTENŢI

              Greutăţile vieţii îi determină pe unii oameni să recurgă la gesturi
necugetate. De cele mai multe ori, urmările acestor fapte se
concretizează în internări la Spitalul de Urgenţe. De exemplu, medicii
Unităţii de Primire a Urgenţelor (UPU) din cadrul spitalului din Iaşi s-au
confruntat cu cazurile a doi bărbaţi care au vrut să o termine cu viaţa
înghiţind mai multe comprimate de Diazepam. Cei doi ieşeni nu se află
la prima tentativă de sinucidere, fiind pacienţi fideli ai unităţii. Ei au
ajuns în stare de inconştienţă la UPU. Datorită îngrijirilor primite se simt
bine şi au fost transferaţi la Spitalul de Psihiatrie Socola.

               30 DE SINUCIGAŞI DE LA ÎNCEPUTUL ANULUI

         De la începutul anului şi până în prezent, 30 de vâlceni şi-au pus
capăt zilelor. Cele mai multe sinucideri au fost la începutul lunii mai,
când în numai câteva zile s-au înregistrat 12 sinucideri. A fost un vârf
cum nu s-a mai întâmplat, iar cele mai multe sinucideri au avut loc prin
spânzurare. Au fost însă şi sinucideri, câte una din fiecare, prin
electrocutare, înjunghiere cu cuţitul în inimă, aruncare în faţa trenului şi
două sinucideri voluntare cu medicamente (Ediţie specială de Oltenia“,
05.07.2004).

                    DROGURILE: PǍCATUL SINUCIDERII RAPIDE!

Consumul de droguri fiind o sinucidere rapidă trebuie să vorbim
puţin şi despre acest păcat. „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul
său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeş______________te, precum şi Hristos Biserica“
     (Efeseni 5:29)Diavolii s-au modernizat şi ei. În vechime, aveau alte
metode de ucidere, ca de exemplu jertfirea pentru zei a oamenilor. Astăzi
s-au perfecţionat, făcându-i pe oameni să se omoare singuri. Cum? Cu
tutunul, cu băutura, cu drogurile. În mod direct, nicăieri în Sfânta
Scriptură nu se face referire la păcatul drogurilor. De ce? Pentru că în
timpurile când autorii sfinţi au scris cărţile din Vechiul şi Noul
Testament, nu exista acest păcat al consumului de droguri la evrei. La
câteva popoare păgâne se consumau anumite substanţe cu efecte
asemănătoare drogurilor, dar aceste efecte se cunoşteau doar de
consumatori. Abia în vremurile noastre, consumul de droguri s-a extins,
devenind un adevărat flagel. Medicina a fost cea care a descoperit aceste
substanţşi a arătat efectele lor dezastruoase atunci când sunt
administrate în doze mari şi tot medicina a arătat efectele lor benefice
când sunt administrate în doze mici, sub formă de tratament. De aceea,
pentru a înţelege de ce consumul de droguri este păcat, trebuie cunoscută
problema şi din punct de vedere medical, explicând efectele fiecărui drog
în parte.

         S-A SINUCIS ŞŞI-A FILMAT ŞI PROPRIA SINUCIDERE!

                        Citeam pe internet despre amărâtul care şi-a filmat propria
sinucidere. Cineva se întrebaera oare necesar să facă şi asta?“
(adică filmarea acelui moment). Toate sinuciderile sunt făcute pentru a
atrage atenţia, cu scop demonstrativ. Există o bună doză de spectacol în
ele şi de aceea avem de-a face cu foarte multe tentative şi cu puţine
sinucideri reuşite.Numai aşa s-ar putea explica gestul nefericitului
care şi-a filmat propria sinucidere.

          TENTATIVǍ DE SINUCIDERE... DIN CURIOZITATE

         Pare de necrezut. Şi totuşi este adevărat după cum adevărată este şi
zicala „Mare este grădina lui Dumnezeu“, fiindcă s-a găsit şi acel om
care a vrut să se sinucidă din curiozitate, adică să vadă ce senzaţii are un
om care face acest lucru. Respectivul a luat o frânghie pe care a legat-o
cu un capăt de un copac căzut la pământ, iar la celălalt capăt a făcut un
laţ în care şi-a băgat capul. Apoi a început să întindă frânghia mergând în
sens opus copacului. Dar când s-a întins la maxim şi laţul a început să-l
strângă de gât, au trecut pe acolo (din mila lui Dumnezeu) nişte oameni
care l-au trezit la realitate, tăindu-i frânghia. Apoi l-au întrebat de
ce se zbătea aşşi de unde avea puterea să-şi strângă singur laţul de
gât. Şi el le-a spus că un diavol îl ameninţa că-i înfige în ochi un
trident (o furcă cu trei braţe) şi de aceea se zbătea aşa. Iată că lângă
el se afla un diavol nerăbdător să-l vadă mort ca să-i poată duce
sufletul pe veşnicie în osânda iadului.

                                        Opinia unui medic

                 Iată ce ne spune dr. Mihail Melnic, psihiatru, doctor în ştiinţe
medicale din Republica Moldova„Suicidul este o problemă globală,
frecvenţşi cauzele acestui fenomen diferă de la ţară la ţarăPractica
personală de 30 ani în domeniul asistenţei extraspitaliceşti a sănătăţii
mentale confirmă creşterea frecvenţei cazurilor de suicid în Republica
Moldova. Cauzele acestora sunt tipice unei ţări sărace, corupte şi cu o
lipsă aproape totală a societăţii civile, cu decădere morală, creşterea
criminalităţii, neîncrederea în ziua de mâine, ignorarea normelor de
conduită, inclusiv în rândul reprezentanţilor puterii, lipsa unui sistem de
stat de educaţie morală şi spirituală etc... Dacă în ţările civilizate
sinuciderea poartă preponderent un caracter intrapersonal - deficienţe de
dezvoltare a personalităţii, nereuşita în carieră, boli psihice, droguri etc.,
în Est cauzele acestui fenomen sunt:
       ► 5% - deficienţele de dezvoltare a personalităţii, relaţiile ostile;
       ► 45% - sărăcia ce provoacă disperare şi depresie;
       ► 35% - neîncrederea în ziua de mâine, oboseala de viaţă - se
observă mai frecvent la adolescenţi;
       ► 15% - relaţiile tensionate în familie, la locul de muncă, în
comunitate, în societate“.

                         Păcatele împotriva Duhului Sfânt

     Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea care se opun virtuţilor
teologice. Ele au temeiul în următoarele texte din Biblie„Adevărat
grăiesc vouă că toate vor fi iertate fiilor oamenilor (prin spovedanie),
păcatele şi hulele câte vor fi hulit. Dar cine va huli împotriva

Duhului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda

veşnică (Marcu 3:28-29)pentru că „Cu neputinţă este pentru ei,
dacă au căzut să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei
răstignesc loruş(pe seama lor înşişi)a doua oară, pe Fiul lui
Dumnezeu şi-l fac de batjocură“ (Evrei 6:6)„Căci dacă păcătuim de
voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai
rămâne pentru păcate nici o jertfă. Ci o înfricoşată aşteptare a
judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici“ (Evrei
10:26-27).
                    Din aceste texte biblice de mai sus rezultă că păcatele contra
Duhului Sfânt, constituie culmea urii împotriva lui Hristos. De ele se fac
vinovaţi cei ce au avut în inima lor pe Hristos şi au primit harul Duhului
Sfânt şi, totuşi, din ură faţă de Hristos, precum a făcut Iuda vânzătorul,
dispreţuiesc darul Duhului Sfânt şi se leapădă de Hristos. Păcatul
împotriva Duhului Sfânt, în manifestările sale, îmbracă şase forme.
Astfel, la Fericitul Augustin şi în Mărturisirea ortodoxă se numără şase
păcate contra Duhului Sfânt: câte două contra virtuţilor teologice.
                  ● CONTRA CREDINŢEI1. împotrivirea la adevărul învederat şi
dovedit al credinţei creştine; 2. lepădarea de Hristos şi de Sfânta lui
Biserică creştină (apostazia) şi prigonirea ei. Se împotrivesc adevărului
învederat şi dovedit, adică celui limpede ca lumina zilei pentru
minţile neorbite de patimi, toţi cei care, deşi sunt convinşi de
temeinicia acestui adevăr, nu voiesc totuşi să-l îmbrăţişeze, pentru că
le place să păcătuiască, iar adevărurile creştine le stau împotrivă.
                   ● CONTRA NǍDEJDII: 3. încrederea semeaţă şi nemăsurată în
harul şi îndurarea lui Dumnezeu; 4. pierderea nădejdii în mila şi
bunătatea lui Dumnezeu. Se încred nemăsurat şi semeţ în harul şi
îndurarea lui Dumnezeu cei ce au conştiinţa laxă şi socotesc că oricât
de multe şi grele păcate ar face, în bunătatea Sa nemărginită,
Dumnezeu îi va ierta, fără ca ei să dea vreun semn de îndreptare.
Da, este adevărat că Dumnezeu iartă orice păcat, dar cu condiţia să
te spovedeşti, să te lepezi de păcat şi să te îndrepţi. Disperă de
îndurarea şi bunătatea lui Dumnezeu cei care au conştiinţa
scrupuloasă, adică îşi închipuie că păcatele lor sunt atât de mari,
încât Dumnezeu, care este nu numai bunătate dar şi dreptate şi
sfinţenie absolută, nu-i va ierta niciodată, chiar dacă ar face fapte
bune.
                    ● CONTRA DRAGOSTEI: 5. nepocăinţa până la moarte şi
nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; 6. pizmuirea aproapelui pentru
harul dumnezeiesc primit şi faptele bune săvârşite. Nepocăinţa până la
moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu se caracterizează prin
împietrirea inimii, din pricina căreia credinciosul nu vrea să
folosească mijloace sfinte şi mântuitoare pentru îndreptarea sa,
amânându-le până la sfârşitul vieţii. Invidia harului frăţesc se
numeşte păcatul prin care pizmuim pe fratele sau pe aproapele
nostru pentru harul primit de la Dumnezeu şi faptele bune pe care le
face.
    Pe pământ, întărirea în păcat nu este absolută, ci ea poate fi neîncetat
nimicită prin har şi convertire. Fără îndoială că păcatele împotriva
Duhului Sfânt constituie gradul cel mai mare al stării păcătoase şi
împiedică foarte mult convertirea. Ele pot fi totuşi iertate printr-o
pocăinţă adevărată, prin care acestea îşi schimbă atributul de păcate
contra Duhului Sfânt şi devin păcate ce se iartă. Căci noi ştim că nu
există nici un păcat care să covârşească îndurarea lui Dumnezeu, ci, după
cum spune Fericitul Augustin, pentru medicul atotputernic, nu există nici
o boală care să nu se poată vindeca.
          Acelaşi Fericit Augustin spune că, în sens strict, un singur păcat nu
poate fi iertat şi anume nepocăinţa finalăSfântul Ioan Gură de Aur
spune: „Mulţi din cei ce au hulit împotriva Duhului Sfânt au crezut
mai pe urmă şi li s-au iertat toate“Este cazul Sfântului Apostol Petru.
Această părere se întemeiază pe faptul că Mântuitorul a dat Apostolilor
şi prin ei preoţilor puterea de a lega şi a dezlega toate păcatele fără nici o
excepţie. Dacă sunt spovedite şi se face canon pentru ele, toate aceste
păcate cu siguranţă le iartă Hristos prin preot în Duhul Sfânt, cu excepţia
a două dintre elesinuciderea (cel ce-şi curmă firul vieţii) şateismul
(cel ce moare susţinând că nu există Dumnezeu).
                   Grav este însă că voinţa celor ce cad în aceste păcate este ca
paralizată şi nu mai sunt capabili de nici o sforţare spre îndreptare, nu se
mai pot pocăi în afară de rare excepţii, iar unii nu voiesc nicidecum să se
pocăiască. Acesta este motivul pentru care Mântuitorul spune despre
aceste păcate că„nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel
ce va să fie“ (Matei 12:32).
                           De ce nu se iartă păcatele acestea?

     Pricina pentru care aceste păcate nu se iartă de către Dumnezeu nici
în veacul de acum nici în cel viitor este „îndărătnicia omului de a nu se
pocăi de aceste păcate în toată viaţşi împietrirea inimii lui“Cel ce
săvârşeşte astfel de păcate, nu primeşte iertare de la Dumnezeu
pentru că nu voieşte să fie iertat şi să asculte poruncile lui
Dumnezeu. Dacă un astfel de vinovat se căieşte din adâncul sufletului,
se mărturiseşte şi se hotăraşte să nu mai păcătuiască şi cere îndurare lui
Dumnezeu cu stăruinţă şi cu lacrimi, atunci prin Taina Sfintei
Spovedanii el va primi iertare, căci „NU ESTE PǍCAT ORICÂT DE
GREU AR FI EL, CARE SǍ COVÂRŞEASCǍ BUNǍTATEA ŞI
DRAGOSTEA DE OAMENI A LUI DUMNEZEU.

                                   Nădejdea creştină

Din ce se naşte nădejdea creştină?
        Nădejdea creştină se naşte din credinţă„Căci noi aşteptăm în
Duh nădejdea dreptăţii din credinţă“ (Galateni 5:5)„Să ţinem
mărturiserea nădejdii cu neclintire, pentru că credincios este Cel ce
a făgăduit“ (Evrei 10: 23);
          Nădejdea se naşte şi din răbdare: „Ne lăudăm întru nădejdea
slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăşi în suferinţe,
bine ştiind că suferinţa aduce răbdare. Şi răbdarea încercare, şi
încercarea nădejde“ (Romani 5: 4).
                                   Cum putem să sporim
                         în inima noastră nădejdea mântuirii?

           Putem spori în inima noastră nădejdea mântuirii prin credinţa cea
lucrătoare, adică prin credinţa ce lucrează din dragoste ( Galateni 5, 5:6 ;
1Tesaloniceni 1-3; 1Timotei l:14; 2 Timotei l:13; 1Ioan 3: 23; Tit 3:15;
Filimon l: 5).
          Această credinţă lucrătoare prin dragoste o are cel ce se sileşte a
lucra în toată vremea faptele cele bune„Cine nădăjduieşte mântuirea
fără a face fapte bune după a sa putere, unul ca acela are o nădejde
nebună“ (Filocalia, vol. X, Cuvântul 22, pag. 117-121)Şi în alt loc
zice„Nădăjduieşte în Domnul şi fă bunătate şi locuieşte pământul şi
hrăneşte-te cu bogăţia lui“ (Psalm 36:3).

                                    În cine ne punem nădejdea:
                                         în om sau în Dumnezeu?

        Cum trebuie să înţelegem cuvântul din Sfânta Scriptură, care zice:
„Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin în trup
omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul“ ( Ieremia 17:5 ).
În vederea mântuirii, a dobândirii vieţii veşnice, nădejdea noastră trebuie
s-o punem numai în Dumnezeu„Mai bine este a te încrede în
Domnul, decât în om. Mai bine este a nădăjdui în Domnul, decât a
nădăjdui în căpetenii“ (Psalm 117: 8-9)Nădejdea nu trebuie pusă în
om (Psalm 145:3; Isaia 2:22). Nădejdea celui credincios nu trebuie pusă
în trup (Filipeni 3: 4) ; nici în noi înşine (2 Corinteni l:9). Nu trebuie să
nădăjduim în dreptatea noastră (Luca 18:19). Omul se aseamană cu iarba
(Psalm 102:15), cu floarea câmpului, cu umbra, cu trestia cea frântă de
vânt, cu pânza păianjenului (Isaia 36:6; Iov18:14). Deci, este blestemat
omul care nădăjduieşte în om, căci unul ca acela nădăjduieşte în zidirea
lui Dumnezeu cea prea mică şi slabă şi nu în Dummnezeul puterilor.
„Bunăvoinţa Domnului este în cei ce se tem de El şi în cei ce
nădăjduiesc în mila Lui“ (Psalm 146:11)iar cine nădăjduieşte în om,
nădăjduieşte în deşertăciune, deoarece „omul cu deşertăciunea se
aseamănă; zilele lui ca umbra trec“ (Psalm 143:4 ; Ecclesiast 6:12 ;
8:13). Blestemat este omul care lasă pe Ziditorul săşi nădăjduieşte în
cele deşarte şi stricăcioase şi în om care este rob al păcatelor (Ioan 8:34;
Romani 1:24; 3:9; 7: 5; 14: 23; Efeseni 2: 3). Deci , în afară de nădejdea
în Hristos orice nădejde duce la deznădejde.

                 Ce este deznădejdea şi care sunt urmările ei
                                         în viaţa omului?

    Deznădejdea este pierderea încrederii în bunătatea şi milostivirea lui
Dumnezeu. Ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Deznădejdea este
a unsprezecea treaptă a păcatului, după învăţătura Sfântului Nicodim
Aghioritul. Urmările deznădejdii îl fac pe om asemenea lui Iuda,
ducându-l la a douăsprezecea treaptă a păcatului, care este sinuciderea.

                                 De ce îşi pierd unii oameni
                   nădejdea mântuirii şi ajung la sinucidere?

                 Omul ajunge la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a
mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi mai ales din cauza lipsei
unui duhovnic bun.

                    Pravila bisericească despre sinucidere

              În pravila bisericească a cărui autor este Arhimandritul Nicodim
Sachelarie, referitor la sinucidere scrie:
                 Paragraf 1849: «Sinuciderea este curmarea vieţii proprii.
Animalele nu se pot sinucide, căci ele n-au trup încredinţat spre păstrarea
unei raţiuni, adică un suflet conştient de misiunea faţă de trupul în care
trăieşte , rostul său în această lume şi în viaţa viitoare. Sinuciderea este
cel mai mare păcat faţă de sine, căci prin ea omul îşi închide definitiv
calea spre pocăinţă. Sinucigaşul dă dovadă de necredinţă sau de o
credinţă bolnavă„Deci acesta (Iuda Iscarioteanul) dobândit o ţarină
din plata nedreptăţii (L-a vândut pe Iisus Hristos pentru 30 de arginţi)
şi, căzând cu capul înainte (după ce s-a spânzurat)a crăpat pe la
mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele“ (Faptele Apostolilor 1:18).
Sinucigaşul păcătuieşte contra trupului său care este templu al Duhului
Sfânt„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt
care este în voi (primit prin Sfânta Taină a Mirungerii care se face
imediat după Taina Sfântului Botez)şi că voi nu sunteţi ai voştri?
(1 Corinteni 6:19). Deci cei care se sinucid nu au iertare nici în lumea
aceasta nici în cea viitoare, de aceea, SINUCIGAŞULUI NU I SE MAI
POATE FACE NICI UN FEL DE SLUJBǍ ŞNICI NU SE
ÎNGROAPǍ ÎN CIMITIR CU CEI CREDINCIOŞI.
            Paragraf 1852„Orice om care de voia lui se va arunca pe sine
de pe o înălţime şi va muri, sau într-o apă, sau dintr-o piatră, sau se
va junghia pe sine însuşi sau în orice fel de moarte, sau cu o funie se
va spânzura, unul ca acela să nu se îngroape creştineşte nici să se
prohodească (să nu i se facă slujba de înmormântare)ci să-l lepede pe
dânsul ca pe un spurcat - fiidcă acel fel de moarte n-a învăţat
Dumnezeu pe nimeni“.

          Cum trebuie combătute păcatele deznădejdii şi sinuciderii?
          Ce ne învaţă Sfinţii Părinţi în această privinţă?
           Pot fi pomeniţi la Sfintele slujbe asemenea oameni?

            Când cineva îşi ia viaţa, acesta este un semn al ruperii totale de
Dumnezeu. Păcatul deznădejdii şi gândul sinuciderii se vindecă prin
rugăciunea cea stăruitoare (Iacob 5:13 ; Iuda 20). „Orice rugăciune
stăruitoare este lecuirea deznădejdii şi întărirea nădejdii“ (Sfântul Ioan
Scărarul, Cuvântul 28)Iarăşi, omul se întăreşte împotriva deznădejdii
prin spovedanie şi împărtăşanie. Cei sinucişi nu pot fi pomeniţi la nici
un fel de rugăciune, nici acasă, nici la Sfânta Biserică, afară de cazul
că au fost demenţi, bolnavi grav de nervi (Arhimandrit Nicodim
Sachelarie, Pravila Bisericească, pag. 291-292).

                              Iubiţi credincioşi,

          Să ne aducem aminte de dragonul despre care scrie Sfântul Ioan în
Apocalipsă că stă înaintea femeii ce avea să nască, ca născând să-i
mănânce copilul ei (Apocalipsa 12). Diavolul, balaurul cel vechi, Satana,
pururea aşteaptă naşterea copiilor, trupească şi sufletească, ca să-i apuce
şi să-i piardă pe vecie. Să priveghem şi să ne îngrijim cu luare aminte de
creşterea copiilor ce ni i-a dăruit Dumnezeu pentru a-i scăpa de cursele
vrăjmaşului diavol şi mai ales de cumplitul şi neiertatul păcat al
sinuciderii. Să-i învăţăm pe ei şi pe cei din jurul nostru că cel mai de
preţ dar de la Dumnezeu este viaţşi numai gândul cuiva de a se
sinucide este un păcat care trebuie spus neapărat, alături de celelalte
păcate, la Sfânta Spovedanie. Motivaţia unora că vor să se sinucidă
pentru că i-au copleşit necazurile, lipsurile, nevoile, pentru o decepţie în
dragoste sau pentru o notă mică luată la şcoală, este lipsită de temei
pentru că atunci când suferim mult nu trebuie să uităm cinstea pe care
ne-o face Mântuitorul de a împărţi cu el cununa de spini. Este adevărat
că oamenii simt uneori aripa neagră a deznădejdii , dar Dumnezeul
nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine
pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am
biruit lumea“ (Ioan 16:33)Cât despre răbdarea acestor încercări nu a
uitat Prea Bunul Dumnezeu să ne îndemne: „Cel care va răbda până la
sfârşit acela se va mântui“ (Matei 10:22)Numai atunci când răbdăm
până la sfâşitul vieţii îl urmăm pe Hristos, trăind Patima, Răstignirea şi
Învierea Lui în vieţile noastre.
            Ce trist lucru este când în arenă un concurent nu-şi termină cursa
pentru a primi medalia (adică viaţa veşnicăştiind că niciodată nu va
mai putea participa la competiţie. Ce lucru cutremurător este ca cineva să
cadă în deznădejde, să-şi curme firul vieţii (înainte de a se termina aţa
pe mosor -cum spunea bunica mea) ştiind sau poate neştiind că niciodată
nu va mai putea reveni în această viaţă pentru a-şi mărturisi crima pe
care a făcut-o împotriva sa (cuvântul sinucigaş este format din două
cuvinte: sin de sine şucidereadică ucigaş de sine).
O temă mereu discutată este CREDINŢA OMULUI ÎN
DUMNEZEUDar mai există o temă, aceea a CREDINŢEI LUI
DUMNEZEU ÎN OMLegat de acest lucru, iată o istorioară foarte
interesantă:
                   Autorul îşi închipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea
omului. Dumnezeu - Tatăl a zis: „Să facem om după chipul şi
asemănarea noastră“. Duhul Sfânt a spus: „Da, dar omul
acesta va cădea“.Şi Tu, Fiule, va trebui să mori pentru el“ - a
zis Dumnezeu - Tatăl. „Să-l facem sau să nu-l facem?“ - a
întrebat Dumnezeu - Tatăl. „Să-l facem !“ - a zis Fiul. Iată
nădejdea pe care şi-a pus-o Dumnezeu în om. De aceea, cu atât
mai mult omul trebuie să aibă nădejde în Dumnezeu, să
înţeleagă că viaţa oricărui om nu este alcătuită doar din
reuşite, ci mai ales din înfrângeri şi cu toate acestea sub nici un
chip nu trebuie să asculte glasul diavolului care îl îndeamnă la
deznădejde şi apoi îl doboară în vecii vecilor în chinurile
iadului.
     Oare l-am lăuda noi pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea săşi
scufunde singur corabia cu tot ce este pe ea? Furtuni de necazuri şi
păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă?
Să înecăm singuri tot ce este mai bun în noi: nădejdea, credinţa, iubirea ?
Nu, fiindcă sinuciderea este, după cum am văzut, cel mai groaznic
păcat(la fel de groaznic ca şi ateismul). Nimeni nu are dreptul să-şi ia
viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă în viaţă ne
încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea să
trecem peste ele, iar prin post şi rugăciune toate ne vor părea mult mai
uşoare. „ Să ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce
răbdare. Şi răbdarea încercare, şi încercarea NǍDEJDE. Iar
nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu
s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, cel dăruit nouă
(Romani 5:3-4-5).

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Horia G. Plugaru, Creştinism, sinucidere
şi sensul acestei vieţi; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Viaţa Maicii Domnului, Editura Lumină
din Lumină, Bucureşti, 1994; Arhimandrit Hierotheos Vlachos,Predici la marile
sărbători,Editura Egumeniţa, Galaţi,2004;Mitrop. Nicolae Mladin, Prof. diac. dr. Orest
Bucevschi, Prof. dr. Constantin Pavel, Pr. diac. dr. Ioan Zăgrean, Teologia morală ortodoxă,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia,2003; Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament,
E.I.B.M.,Bucureşti,1995; http://www.atei.ro/Text/cssav.html; Minunile vremurilor de pe urmă,
Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005; http://www.sănătatea.com/presa/p103.shtml, Suicidul -
problemă globală; http://www.evenimentul.ro/local/article/38013,14,baseArticle.html; James
Clavell, Shogun, Editura Azur,1992. http://www.atei.ro/Text/cssav.html;
http://www.expres.ro/investigaţii/?news_id=142894;


             Completare la cateheza despre sinucidere
                       Binecuvintează părinte, să mă spânzur!

         La stareţul mănăstirii Sanaxar a venit un mirean puţin credincios şi
i-a adresat următoarele cuvinte„Binecuvintează părinte, să mă

spânzur!“ - „Nu te binecuvântez!i-a răspuns stareţul. Sfânta Biserică
Ortodoxă nu-i recunoaşte pe sinucigaşi. Aşa că mergi şi gândeşte-te la
acest lucru“. După câteva zile mireanul respectiv a venit iarăşi cu
aceeaşi rugăminte„Binecuvintează părinte, să mă spânzur!“ „Du-te

acasă, iar eu mă voi ruga pentru tine şi mă voi gândi la tine“ - a
răspuns stareţul. Şi iată, bărbatul a venit şi a treia oară şi a spus:
„M-am săturat de toate. Mâine mă voi spânzura. Binecuvintează
părinte!“ „Bine. Numai să îndeplineşti o condiţie“, a spus stareţul.
 „Când îţi vei pune streagul la gât, să nu uiţi să spui: Diavolilor, trupul
meu vi-l dau vouă, iar sufletul Domnului!“ A ajuns mireanul la el
acasă. A intrat în garaj, şi-a pus ştreangul de gât şi a rostit cuvintele care
i le-a spus stareţul. Şi deodată, din spate, a primit o lovitură atât de
puternică încât a fost aruncat în stradăŞi în acelaşi timp a auzit mai
multe voci de ţap„Nu ne trebuie nouă trupul tău murdar, noi vrem

sufletul tău!“ Bărbatul s-a speriat atât de mult de ceea ce i s-a întâmplat
încât i-a pierit pentru totdeauna dorinţa de a se sinucide.
Fericitul Augustin spune că„Iuda a greşit mai mult prin
deznădejde, decât evreii răstignindu-L pe Iisus Hristos“„Dumnezeu
poate ierta mai mult decât poate omul să păcătuiască“.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că„Nădejdea este ancora
mântuirii noastre, temelia vieţii noastre, însoţitoarea şi capătul
drumului ce duce spre cer“. Iată de ce nu trebuie părăsită nădejdea
pentru nici un păcat oricare ar fi acela.

                                      Păcatul cel mai mare

             Odată, un preot a fost întrebatPărinte, care este cel mai mare

păcat? Sinuciderea este fără îndoială cel mai groaznic păcat. Nimeni
nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate i-a dato.
Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi,
Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune
şi căinţă, toate vor părea mai uşoare.
             Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat,
inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a
fost luat de nechibzuinţă. Încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai
întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a tradat, pentru ca, în final,
să-şi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât
din deznădejde, ci din urăŞi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare
păcat.
        Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să
fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă
deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la
neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu est
eroism, ci laşitate.
       Voi l-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să
scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea??? Furtuni de
păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la
viaţă? Să înecăm singuri tot ce este mai bun în noi: speranţa,
iubirea, dorinţa de viaţă? În nici un caz. Cu atât mai mare este
meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi.

Sinuciderea nu dovedeşte o înălţime sufletească, un curaj
ci mai degrabă o minte destul de nesănătoasă. Curaj î
viaţă dovedeşte acela care înfruntă greutăţile ce-i stau în cale.
Mântuitorul n-a recomandat Sfinţilor Apostoli sinuciderea, ci să
fugă din calea persecutorilor.