luni, 29 septembrie 2014

Ce este moartea şi cît de folositoare este pomenirea ei?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                          CUVÎNTUL SFÎNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI

                                    - DESPRE    ADEVĂRATA     POCĂINŢĂ


[...] Noi, păcătoşii, trebuie să avem întotdeauna în minte pomenirea morţii şi să se înveţe mintea cu ea ca, avînd frică de ceasul neaşteptat al morţii, să ne înfrînăm de la faptele cu care ÎI mîniem pe Dumnezeu şi să fim întotdeauna pregătiţi pentru plecarea din această viaţă. Sfîntul Ioan Scărarul spune că pomenirea morţii îi este necesară omului precum îi este necesară pîinea, şi aşa cum fără pîine nu poate trăi, aşa nici fără amintirea morţii nu îşi poate îndrepta viaţa sa. Fără pîine omul slăbeşte trupeşte, iar fără pomenirea morţii slăbeşte duhovniceşte. Pîinea întăreşte inima omului, iar amintirea morţii întăreşte virtutea omului. Cine are pîine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea morţii, acela nu îşi va omorî sufletul cu moartea păcatului, nu va face păcate de moarte. [...]
Astfel, pe unii moartea îi loveşte pe neaşteptate înainte de bătrîneţe şi îi răpeşte nepregătiţi, iar pe alţii, chiar şi ajunşi la bătrîneţe, îi găseşte tot nepregătiţi şi îi ia şi îi aruncă în focul gheenei! O, dacă fiecare creştin ar ţine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu ştiu ziua morţii mele!” Dacă fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neaşteptată şi s-ar pregăti prin pocăinţă adevărată pentru plecarea din această viaţă, atunci moartea păcătoşilor nu ar mai fi atît de cruntă şi sufletele creştinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepăsarea noastră!
Noi trăim ca şi cum nu ne este dat să murim niciodată, ca şi cum vom vieţui aici şi ne vom desfată în această lume veşnic; nici nu ne gîndim că sfîrşitul ne bate la uşă, că securea este la rădăcină, coasa morţii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu stăruie, moartea nu doarme şi dintr-odată cădem în plasa morţii şi în chinurile iadului, după cum spune Sfînta Scriptură: Că omul nu ştie nici măcar vremea lui: întocmai ca şi peştii care sînt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca şi păsările în laţ, aşa sînt prinşi fără de veste oamenii în vremea de restrişte, cînd vine dintr-odată peste ei (Eclesiastul 9, 12).
O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scăpa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al morţii, cînd nimeni dintre oameni nu va mai putea să ne ajute? De ce nu ne pregătim pentru moarte, căci nu ştim unde ne aşteaptă şi în ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni să ne ia de aici? Ca o trîmbiţă glăsuieşte vestea cea bună a lui Hristos care ne previne, zicînd: Vegheaţi, dar, că nu ştiţi cînd va veni stăpînul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cîntatul cocoşului, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind (Marcu 13, 35-36). Însă noi nu acordăm atenţie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca să nu îl auzim, ca şi cum acest lucru nu ne este spus nouă! Evanghelia spune că pe sluga cea rea, care mânîncă şi bea cu beţivii şi îi bate pe cei ce slujesc împreună cu el, stăpînul ei, venind în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu îl cunoaşte o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca şi cum sîntem robii cei buni şi aleşi ai Domnului nostru, deşi, în realitate, sîntem plini de păcate şi fărădelegi!
Şi dacă oamenii cei sfinţi şi drepţi s-au temut de moarte şi s-au pregătit timp îndelungat pentru ceasul morţii prin mari nevoinţe (ca, de exemplu, Dreptul Isaac), fără să ştie ziua sfîrşitului lor, cu atît mai mult noi, păcătoşii, trebuie să ne temem de ceasul acesta şi să ne pregătim, curăţind păcatele noastre ticăloase cu lacrimile fierbinţi ale pocăinţei, ca să nu ne găsească sfîrşitul vieţii noastre scăldîndu-ne în tina păcatului şi să ne arunce în chinul veşnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsă clipa morţii noastre, ziua sau noaptea sfîrşitului nostru, ca noi, fără să ştim cînd vine ceasul acesta cumplit, să îl aşteptăm mereu, să ne temem de el şi să ne pregătim pentru plecarea din această viaţă. [...]
Şi într-adevăr: dacă noi, neştiind nici ziua, nici ceasul morţii noastre, fără să ne fie frică de el, săvîrşim păcate nenumărate şi grele, atunci ce nu am săvîrşi noi dacă am şti că mai avem mulţi ani de trăit pe pămînt şi că nu vom muri curînd? Întrucît nu ştim clipa, ziua şi ceasul în care vom muri, trebuie să trăim ca şi cum am aştepta în fiecare zi moartea şi la începutul fiecărei zile să ne gîndim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viaţa mea?” Şi la începutul fiecărei nopţi să spunem în sinea noastră: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a şederii mele printre cei vii?” Plecînd la culcare, să spui în sinea ta: „Mă voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapă?” Trezindu-te devreme din somn şi văzînd primele raze din lumina zilei, să te gîndeşti: „Voi trăi pînă deseară, pînă la căderea nopţii sau îmi va veni ceasul morţii în cursul acestei zile?” Gîndind astfel, să-ţi petreci toată ziua, ca şi cum te-ai pregăti să mori, şi seara, îndreptîndu-te spre somn, să-ţi cercetezi şi să-ţi îndrepţi conştiinţa ca şi cum ai şti că în noaptea aceea îi vei preda lui Dumnezeu sufletul tău.
Pierzător este somnul aceluia care a adormit în păcate de moarte şi primejdios este somnul aceluia al cărui pat este înconjurat de diavolii, care aşteaptă momentul să tragă sufletul păcătosului în focul gheenei. Rău este pentru acela care a plecat la culcare fără să se împace cu Dumnezeu, căci, dacă, atunci cînd l-am supărat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: soarele să nu apună peste mînia voastră (Efeseni 4, 26), cu atît mai mult cel ce L-a mîniat pe Dumnezeu trebuie să se îngrijească să nu îl găsească soarele în mînia lui Dumnezeu, să nu adoarmă fără să se împace cu Dumnezeu, căci ceasul morţii noastre este neştiut: să nu ne răpească moartea neaşteptată nepregătiţi. Nu spune omule: mîine mă voi împăca cu Dumnezeu, mîine mă voi pocăi, mîine mă voi îndrepta. Nu lăsa de pe o zi pe alta pocăinţa şi întoarcerea ta la Dumnezeu, căci nimeni nu ţi-a spus că vei trăi pînă dimineaţa sau pînă seara. [...]

              Sfaturi înţelepte cu privire la pomenirea morţii

[...] Aşadar, să ascultăm ceea ce ne spun morţii. „O, oamenilor! Ceea ce sînteţi voi acum, am fost şi noi cîndva; ceea ce sîntem noi acum, veţi fi şi voi în curînd. Voi acum trăiţi în îndestulare, mîncaţi, beţi, vă mîngîiaţi cu bucuriile lumii acesteia; şi noi am trăit aşa, dar acum, iată-ne în mormintele acestea strîmte... Unde s-a ascuns mîncarea? Unde este băutura? Unde sînt veselia şi toată desfătarea lumească? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Aşa şi voi le veţi pierde în curînd. Şi noi am fost odată vii, asemenea vouă; şi voi veţi fi morţi, asemenea nouă.”
Iar în cartea Înţelepciunii lui Solomon morţii ne spun: „Ce folos ne-a adus mîndria şi ce ne-au dăruit bogăţia împreună cu slava deşartă? Toate acestea au trecut ca o umbră şi ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusă de valuri, după care nu rămîne nici o urmă, sau ca o pasăre ce zboară în văzduh şi nu lasă nici un semn în drumul său, sau ca o săgeată trimisă la ţintă; aşa şi noi: ne-am născut şi am murit.”
Iar atunci cînd morţii ne vorbesc aşa, să îi întrebăm despre toate. Dacă îi vine cuiva pofta păcătoasă a necurăţiei trupeşti, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe sodomiţii care ard în focul cel nestins: ce îi vor spune ei? „Dacă vrei să vii în acest loc cu flăcări şi să te chinuieşti împreună cu noi pe veci, atunci mergi şi fă ceea ce doreşti.” Dacă îi apare dorinţa de a chefui din belşug în fiecare zi, de a bea şi de a mînca mult, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe bogatul acela care, „în iad, ridicîndu-şi ochii, fiind în chinuri”, a cerut o picătură de apă pe limba sa de pe degetul lui Lazăr şi nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei să îi asupreşti şi să îi osîndeşti pe cei nevino­vaţi? Întreabă-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovaţi ai lui Dumnezeu şi s-a înecat în mare, iar acum înoată în gheenă. Dacă ai de gînd să te ridici împotriva conducătorilor tăi şi să unelteşti împotriva lor, sfătuieşte-te cu Datan şi cu Aviron care s-au ridicat împotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi i-a înghiţit pămîntul. Dacă vrei să îi invidiezi pe cei nelegiuiţi, întreab-o pe soţia lui Lot, care s-a uitat înapoi spre Sodoma şi s-a prefăcut în stîlp de sare. Dacă vrei să răpeşti lucrurile Bisericii, întreabă-1 pe Eleodor, străjerul împăratului Selevoc al Siriei, care a mers în Ierusalim să jefuiască templul şi a fost pedepsit de mîinile Îngerilor. Dacă vrei să te lauzi şi să te mîndreşti, întrebă-l pe acel Irod despre care s-a scris în Faptele Apostolilor că s-a înălţat şi cu mare trufie s-a aşezat pe tron înaintea întregului popor şi îndată Îngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mîncîndu-l viermii, a murit (Faptele Apostolilor 12, 23). Dacă îţi vine gîndul să îţi aduni bogăţie: sfătuieşte-te cu bogatul acela din Evanghelie care şi-a spus sufletului său: Suflete, ai multe bunătăţi, strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 19-20). Dacă vrei, în general, să faci ceva păcătos, rău, care să-L mînie pe Dumnezeu, întreabă-i pe păcătoşii închişi în iad şi osîndiţi la chinurile veşnice: te vor sfătui ei să-L mînii pe Dumnezeu? Aşadar, întreabă-i pe cei morţi şi fii isteţ, învaţă de la ei cuminţenia şi primeşte lecţii de înţelepciune. [...]

                            Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne!

[...] Şi, într-adevăr, minunată este această îndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi faptul că El, Cel Atotsfînt, îl rabdă pe cel păcătos şi nu îl pierde împreună cu fărădelegile lui chiar în ceasul acela, cînd păcătosul îşi săvîrşeşte ticălosul lui păcat! Slavă îndelungii Lui răbdări şi milostivirii Lui nesfîrşite! Îndelung îl rabdă Dumnezeu pe cel păcătos, însă, dacă păcătosul nu se căieşte, îl aşteaptă pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu.
Înfricoşător cuvînt i-a spus Domnul odinioară alesului Său, Avraam, despre amorei! Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor (Facerea 15, 16). Aceasta înseamnă că Dumnezeu le-a îngăduit să cadă în cele mai grele păcate, însă le-a şi pregătit chinuri nesfîrşite în iad... Care sînt acele păcate pentru care au pierit amoreii şi cu trupurile şi cu sufletele? După mărturia Sfîntului Prooroc Moise, acelea au fost: închinarea la idoli, care ajunsese pînă acolo încît îşi aduceau copiii lor ca jertfa înaintea idolilor, asuprirea săracilor şi vărsarea de sînge şi, în cele din urmă, păcatele desfrîului lor, despre care nu numai a vorbi, ci şi a ne aminti este ruşinos... Întocmai cu aceste păcate au umplut amoreii paharul mîniei lui Dumnezeu, pe care acum îl beau în iad şi îl vor bea în vecii vecilor...
Oare nu există, fraţilor, şi printre noi, creştinii, păcate asemănătoare? E drept, noi nu avem idoli; însă patimile noastre păcătoase nu sînt aceiaşi idoli cărora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fără să ne temem să îl predăm gheenei, pentru o desfătare păcătoasă de o clipă? Iar diferitele noastre nedreptăţi cine le va socoti? Iar în necurăţiile desfrîului, despre care şi a scrie este ruşinos, nu se aseamănă, oare, unii creştini de astăzi cu păgînii aceia din trecut? Încă trebuie să se mire de faptul că nu îi loveşte pe neaşteptate pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu aşa cum a lovit în vechime Sodoma şi Gomora! Însă Domnul mai rabdă, rabdă, aşteptînd ca păcătoşii ori să se întoarcă spre pocăinţă ori să umple măsura păcatelor lor aşa cum i-a spus Îngerul, Sfîntului Apostol Ioan Teologul: căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă (Apocalipsa 22, 10-11).
Iar dacă între noi se săvîrşesc asemenea fărădelegi, atunci ce trebuie să aşteptăm de la dreapta judecată a lui Dumnezeu? Oare nu aceeaşi pedeapsă care i-a lovit pe Amorei şi oraşele sodomite? Însă mai bine le va fi păgînilor, mai bine îi va fi, după cuvîntul Domnului Hristos Însuşi, pămîntului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decît nouă, creştinilor! (Matei 10, 15). Căci aceia nici pe Dumnezeu nu Îl cunoşteau, nici pedeapsă pentru păcate, nici răsplată pentru virtuţi nu aşteptau; iar noi ne lăudăm că şi pe Dumnezeu îl cunoaştem, şi despre chinurile veşnice care îi aşteaptă pe păcătoşii nepo­căiţi am auzit şi în fericirea Drepţilor credem şi, cu toate acestea, fără frică îndrăznim să săvîrşim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au săvîrşit păgînii... Cum ne vom înfăţişa după aceea înaintea înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos? Ce sentinţă vom auzi din gura Lui? [...]

Cititi mai multe aici 

http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Cum_sa_ne_mantuim/Cum_sa_ne_mantuim.htm


vineri, 26 septembrie 2014

Omul cel rău

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Era odată un om foarte rău care avea o
barbă lungă de care se tot împiedica atunci când
mergea. Într-o zi a găsit un scăunel la marginea
drumului, s-a aşezat pe el şi nu s-a mai ridicat.
Îi plăcea să se uite la oameni şi să comenteze tot
timpul, să le spună mici porcărele ca să-i
supere. Şi atunci omul acela rău râdea şi se
bucura, iar ceilalţi erau supăraţi şi furioşi. Dar
nu lua niciodată bătaie, fiindcă era bătrân şi
oamenilor le era milă de el. Deşi era aşa de rău.
Cum vedea o femeie mai urâtă sau un bărbat cu burtă sau
chelie, le striga urâto! sau burtosule! sau chelule! şi îi plăcea foarte
mult să-i vadă nefericiţi. Deja oamenilor le era frică de el, dar n-aveau
încotro: pe-acolo mergea drumul şi n-aveau cum să-l ocolească. Odată
a trecut pe-acolo un copil şi omul cel rău nu i-a spus nimic, fiindcă era
un copil bine făcut. Părea că n-are nici un defect, nimic de care să poţi
râde. Ei, a încercat el, nu-i vorbă să spună ceva, de exemplu drăguţule!
sau minune mică! sau ce frumoasă e viaţa! dar i se părea aiurea să zică
aşa ceva, fiindcă nu era nimic de râs în asta şi nimeni nu s-ar fi
supărat.
Copilul avea nişte ochi foarte limpezi şi s-a uitat lung la omul
cel rău, după care a trecut mai departe. Iar omul cel rău a amuţit. N-a
mai fost în stare să scoată un sunet multă vreme. S-a uitat puţin într-o
oglinjoară de buzunar pe care-o avea la el tot timpul şi s-a întrebat
ce-o fi văzut copilul acela la el de l-a privit aşa de lung.
N-a trecut mult timp şi omul cel rău n-a mai vrut să fie rău.
Simţea aşa, o plictiseală mare şi nici o plăcere când se uita la oamenii
aceia care treceau pe drum. Aşa că s-a hotărât să fie bun. Şi-a tăiat
barba cea lungă şi a descoperit că nu era aşa de bătrân pe cât crezuse.
Era aproape un copil. Aşa că a plecat şi el pe drum, ca toţi ceilalţi. Iar
scăunelul a rămas gol acolo, la marginea drumului

joi, 25 septembrie 2014

Un oaspe

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...




Străinul, care-aseară a poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine, cu vin şi cu măsline.
I-am aşternut în grabă un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i şi nici de unde vine.

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am şters de praf piciorul.
Ulei de levănţică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân şi dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare vre-un zeu să şadă pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, surioară, dar nu ştiu ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.

Vorbea despre iubirea cea fără de păcat,
De-o patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel drag,
Şi vraja nesfârşită din vorba lui domoală;
În liniştea de seară torceam fuioru-n prag.
Şi lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.

Străinul, care-aseară a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.
Am stat o noapte-ntreagă amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.

Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori,
Când a plecat - străinul - pe drumul ud de rouă.
Şi mi-au rămas în urmă, ca mirosul de flori,
Cuvintele lui stranii şi blânde: ”Pace vouă”.

L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum îi juca în plete
Şi aşternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.
scrisă de
  Zorica Laţcu Teodosia

marți, 23 septembrie 2014

Ce nu se vede e veşnic

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


Un flăcău trufaş, zicea unui preot că nu crede în Dumnezeu de vreme ce el crede numai în ceea ce vede.

Atunci preotul îi aduse o mică maşină electrică, si-l întrebă:
- ?Ce vezi aici?"
Şi flăcăul îi răspunse:
- "Văd nişte sârmă, o rotiţă şi două fire."
- "Numai atât?
- "Da."
Preotul îi puse atunci un fir de sârmă într-o mână şi altul în cealaltă. Pe urmă, învârti mânerul maşinii. Se produse un puternic curent electric, care, trecând prin mâinile flăcăului, îl zgudui aşa de tare, că începu să tipe .

- "Ei, prietene, ai văzut ce ţi-a trecut prin mâini?"
Tânărul răspunse cu teamă:
- "N-am văzut, dar de aici încolo n-am să mai zic că cred numai ce văd.?

luni, 22 septembrie 2014

Mila lui Dumnezeu

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

A fost  întrebat Avva Mios de un  ostaş,  dacă primeşte  Dumnezeu pocainţa. Iar el după ce l-a sfătuit cu multe cuvinte, a zis către dânsul:

"Spune-mi, iubitule, de ţi se va rupe haina, o lepezi afară?" Zis-a: "Nu, ci o cos şi o port". Zis-a către dânsul bătrânul: "Aşadar, dacă
ţie îţi este milă de o haina, lui Dumnezeu nu-i va fi milă de zidirea sa?"
(Pateric, Avva Mios).

RUGĂCIUNE CĂTRE MÂNTUITORUL NOSTRU IISUS HRISTOS

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

            Împărate al veacurilor, Cel Ce Te porți pe scaun de heruvimi și din prisosul milostivirii Tale ai binevoit a lua trup din Fecioară Preacurată, ca să ne aduci pe noi, cei încremeniți în scaunul păcatului, la înălțimea cunoștinței de Dumnezeu și la paza poruncilor Tale, Însuți Stăpâne, Iubitorule de oameni, caută spre nevrednicii Tăi robi, cei împovărați cu grele păcate și ridică de deasupra noastră jugul cel greu al patimilor. În pustiul împietririi umblăm și nu am aflat om care împreună să pătimească acum cu noi, dar Tu, Cel Ce pe slăbănog l-ai ridicat din pat, ridică-ne și pe noi din păcat spre a merge pe cărarea pocăinței. Cel Ce ai înviat pe fiul văduvei, înviază și sufletele noastre omorâte de răutățile cu care pururea Te mâhnim și ne dă a pune început în viața cea îmbunătățită. Cel Ce din mormânt ai scos pe Lazăr, mai presus de nădejde omenească, și pe noi, cei de toți osândiți pentru stăruința în păcat, trezește-ne din somnul greu al mândriei, dezleagă legăturile păcatelor cu care ne-am legat și din mormântul egoismului trage-ne cu mâna Ta cea tare la lumina dragostei de frați. Cel Ce pe cel orb din naștere l-ai tămăduit, și sufletul meu cel orbit încă din pruncie de loviturile păcatelor îl luminează și dă-mi a Te vedea limpede și cu ochi duhovnicești pe Tine, Cel ascuns în poruncile Tale. Cel Ce pe femeia cea cu scurgere de sânge ai vindecat, oprește și curgerea cea nemăsurată a patimilor mele și în râul pocăinței mă curățește de toate gândurile cele viclene ce întinează inima mea. Cel Ce ai înmulțit pâinile și peștii spre hrănirea poporului istovit de apăsarea neputinței trupești, înmulțește și întru mine pâinea rugăciunii și așează pe masa sufletului meu ca un pește și înțelepciunea minții prin care să pătrund adâncurile cele nemăsurate ale milostivirii Tale și să scot mărgăritarele cuvintelor duhovnicești, cu care ucenicii Tâi vânau, ca niște pescari de oameni, pe cei rătăciți, aducându-i la lumina cunoștinței Tale. Cel Ce de femeia cananeiană Te-ai milostivit și ai slobozit pe fiica ei de demonul cel cumplit, milostivește-Te și de sufletul meu cel ținut în legăturile patimilor și, măcar că nu am credința aceleia, dăruiește-mi-o Tu ca un milostiv. Cel Ce ne-ai lăsat minunile Tale ca pildă de nădejde și de stăruință în rugăciune ca să dobândim cele spre mântuire, nu ne trece cu vederea acum pe noi, cei gârboviți de păcat, ci ca pe femeia cea neputincioasă, și pe noi, cei ce stăm cu nevredncie în sfânt locașul Tău, ne ridică la înălțimea cunoașterii Tale, ca să aducem și noi cu cetele îngerești prinosul laudelor spre slava Celui Neîncetat slavoslovit în ceruri. Așa Stăpâne, Iubitorule de oameni, nu trece cu vederea pe robul Tău, ci pururea mă acoperă de toate uneltirile celui rău, ca prin pocăință să ajung și eu în Împărăția Ta cea cerească, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

joi, 18 septembrie 2014

CALENDARUL

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
                                               

           Vom ajunge noi odată să avem sărbătorile, Naşterea Domnului, Paştele, împreună cu catolicii? Crăciunul îl avem odată cu ei, cei care suntem cu calendarul îndreptat. Paştele nu le putem avea cu ei pentru că nu toţi ortodocşii au primit calendarul îndreptat, şi atunci ne-am despărţit noi între noi. Şi atunci s-a găsit modalitatea aceasta: primim calendarul îndreptat. De ce? Pentru că nu este al Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul îndreptat, şi zic „sfântul calendar”. Nu au dreptate, pentru că nu Biserica a creat calendarul, aşa cum nu Biserica a creat scrisul, aşa cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei care le aveau atunci când a apărut Biserica. Şi dacă calendarul atunci a fost neândreptat şi între timp s-a reformat calendarul, Biserica nu poate să zică: eu rămân la calendarul vechi, că acela e sfânt şi acesta e pângărit. Nu e aşa. Sunt unii care nu judecă aşa şi atunci s-a ajuns la o neunire între noi ortodocşii, pentru că numai ortodocşii nu au primit calendarul îndreptat. Şi atunci Crăciunul îl ţinem la 25 decembrie, după calendarul îndreptat. Şi cei care nu au primit calendarul îndreptat tot la 25 decembrie, numai că 25 decembrie corespunde cu 6 ianuarie.
 Ce să facem? Să ne vedem de cale şi să facem ce putem să facem în condiţiile noastre. Nu are rost să ne certăm pentru lucruri care nu sunt ale noastre. Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că ceea ce ne uneşte e mai mult decât ceea ce ne desparte.
 Parintele Teofil Paraian ..




miercuri, 17 septembrie 2014

Postul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                                                                         de Parintele Ilarion Argatu


Hai crestine tine minte
 Sa nu dai uitarii,
 C-am sa-ti spun ceva cuvinte
 Despre ispita mancarii.

Toate lucrurile-n lume
 Pentru om sunt date toate,
 Omul dar sa stie anume
 Sa le ia fara pacate.

 Lege intru toate este.
Chiar venirea ta pe lume,
 Lege este, nu-i poveste
 Nici in rele nici in bune.

Sa mananci ca sa-ti duci viata
 Este-un lucru de valoare,
Sa mananci ca sa-ti pierzi viata
 E-o fapta pagubitoare.

Orice hrana o duci la gura
Dulce acra-i randuita,
 Sa o iei dar cu masura
Si la vreme potrivita.

 Nici o lege nu iti spune
Ca sa rabzi de nemancare,
 Numai-ncearca de iti spune
 Doar un fel ca gustu-i mare.

 Postu-i bun intotdeauna
Ca te-nvata cupanit,
Si iti merge traiul una
Dupa cum ti l-ai dorit.

 Cel ce postul tine-n seama
 Sanatos e si ferit,
De noi si mai cu seama
 Are tot ce si-a dorit.

 Cel ce merge pe de-alaturi
 Boala, scarba, doctori are,
Si-o sa fie dat in laturi
Si nici loc in ceruri n-are.

 SURSA
 poezie-crestina.tripod.com/id35.html

duminică, 14 septembrie 2014

CRUCEA BIRUINŢEI


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


La talpa crucii tale mi-am aplecat cuvântul
Şi trupul meu de humă împovărat de vremi,
Pe fruntea mea căruntă, bătută azi de brumă,
Cu semnul biruinţei Părinte să mă-nsemni!

Pe crucea răstignirii să moară tot păcatul,
Durerile din lume să se prefacă-n scrum,
Din noaptea de tăciune să se ivească zorii,
În clopotul învierii să ne trezim acum!

Cu semnul crucii Tale să biruim vrăşmaşul,
Toiagul rugăciunii ne-ndrumă pe poteci,
Pe altar de flori şi lacrimi să ducem fapta bună,
Un semn frumos să punem pe scara către veci!

Autor: Camelia Cristea

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Despre iertare , necazuri si ascultare

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


 EFREM ANTONITUL  
Frica de Dumnezeu este făclia care ne luminează ca să păsim pe drumul drept, care ne călăuzeste la Împărătia lui Dumnezeu. Frica dumnezeiască este absolut necesară ca să înaintăm pe calea Domnului. 

*Să ne ridicăm de la frica slugii si, sporind, să ajungem la frica fiului, care este cea mai nobilă treaptă a fricii de Dumnezeu. 
* Crestinii nostri, având frica de Dumnezeu în sufletul lor, păzesc legea lui Dumnezeu. Păzind legea lui Dumnezeu, îsi păzesc sufletul si îl apără de cel viclean, si astfel se învrednicesc să ia parte la mostenirea viitoare. 

* După măsura fricii de Dumnezeu pe care o avem în noi, asa este si grija cu care ne trăim viata.

                                                                      Despre post 

* Postul este izgonitorul diavolilor. Cu post si rugăciune, a zis Domnul, diavolii sunt alungati. * De pântecele plin, Sfântul Duh nu se apropie. 

* Fiecare crestin care vrea să trăiască crestineste trebuie să pună la temelie postul, rugăciunea si trezvia, căci atunci omul ajunge la o măsură mare a virtuŃii. * Boala este un post fără de voie, bolnavul prin răbdare si mulŃumire va înlocui postul pe care nu-l poate face datorită bolii. * Când postul este întărit si însoŃit de rugăciune, citirea cărŃilor duhovnicesti, trezvie, participare la slujbele Bisericii, spovedanie, Sfântă Împărtăsanie, fapte bune si milostenie, atunci se întregeste frumuseŃea pregătirii sufletului pentru intrarea în Săptămâna Mare. Atunci va simti Sfintele Patimi. În toată această perioadă, inima se va preschimba, sufletul va deveni sensibil si va simti mai intens Pătimirea lui Hristos. Va cunoaste cât de puternică este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeul nostru a trăit muceniceste viata Sa pe pământ, ca să ne ajute pe noi, trândavii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, oare, noi, ucenicii Lui, vom alege alt drum?

* Dacă îl judecăm pe fratele nostru, postul nu ne e de folos. Nu ne e de folos să postim dacă nu suntem atenti la gândurile, la cuvintele si la inima noastră. Postul e de folos când contine si dragoste către fratele nostru. 
 Deci postul este sfânt, dar este o cale. O vom aranja cum ne spune duhovnicul si după puterile noastre psihotrupesti. Să nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem face. Trebuie măsură în toate. Pentru că lipsa de măsură nimiceste folosul. 
                                                                    Despre rugăciune 

              Rugăciunea dăruieste oxigen duhovnicesc. Crestinul nu poate să trăiască crestineste, cu nădejdea vietii vesnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu si al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru si nu ne putem gândi la numele lui Hristos si al Maicii Domnului?
 Putem, e de-ajuns să vrem. Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă si desartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos si Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice pret să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen. În orice necaz, supărare, ispită si problemă grea ne-am afla, să nu uităm rugăciunea. Să ne rugăm cu râvnă si durere în suflet, si Dumnezeu ne va da de veste, si cererea noastră va fi împlinită... Cu numele lui Hristos, asceti au războit toate patimile; prin rugăciune au fost învredniciti de eliberarea de patimi, au primit mari harisme. Când suntem săraci la suflet înseamnă că nu avem rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin rugăciune.

 * Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită pe Dumnezeu, când crestinul nu se roagă si nu împlineste voia lui Dumnezeu, când nu tine poruncile lui Hristos, atunci se află în neascultare, cade în păcate.

* Mintea omului se molipseste lesne si se curăteste lesne. Inima se molipseste greu si se curăteste greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii. Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă. De aceea pe toti ne doare când Dumnezeu, Care voieste mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne scoată cu clestele duhovnicesc rădăcinile patimilor si să ne dăruiască sănătatea sufletească si eliberarea duhovnicească. 

* Toate ne sunt trimise si ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu, ca să dobândim sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este sfintenia, adică adevărata sănătate.

 * Când vedem în noi revolta egoismului si cugetele necuviincioase, atunci să întrebuintăm osândirea de sine. Să ne osândim pe noi însine. Pentru că tulburarea si cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului locuieste înlăuntrul nostru. 

* Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie si ne prefacem că nu o vedem; si într-un fel rămânem orbi sufleteste, si inima noastră, ca si când ar fi moartă duhovniceste, nu simte.

 * Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem si să ridicăm mâinile, rugândune cu căldură si smerenie la Hristos si la Maica Domnului, si să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să nu lăsăm mintea si gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne fugăreste, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie si atâtea altele. Si mai târziu ne înseală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte si neîntreruptă

 * Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată si plină de har, schimbă inima omului si acesta îi iubeste pe semeni cum se cuvine si fără patimă.

 * Fără trezvie si rugăciune, inima nu se curăteste. Inima curată Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede prin simturile ei. Această parte sensibilă a inimii, când este curătă prin nevointă si rugăciune, îl simte pe Dumnezeu. 

* În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună pentru a ne cunoaste pe noi însine, pentru a cunoaste măretia noastră duhovnicească. Să ne străduim să împodobim sufletul nostru binecuvântat si dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuti. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să îl învesmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie frumos.

 * Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simtim, gustăm însusirile lui Dumnezeu. De pildă: când ne rugăm, simtim iubirea lui Dumnezeu, bucuria Lui, milostivirea Lui, devenim si noi milostivi. Devenim si noi luminati, plini de dragoste, curati, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a ne curăti... Când omul se tăvăleste prin păcat, sufletul se sluteste. 

* Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea sunt adevărati tirani.

 * Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credintă si lacrimi.

 * Când inima omului se roagă si se uneste cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie neapărat ca inima să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic pe care să se aducă jertfă si să se pomenească numele lui Hristos. Si la fel cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări multimii din biserică, asa si numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări dumnezeiesti în ea si, în felul acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu. 

 * După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a păstra templul lui Dumnezeu curat, asa cum se cuvine fată de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm în continuu. Să-l tinem pe diavol departe. Nici un hot nu poate fura o sobă aprinsă si încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul; însă când o vede fără foc în ea, o fură usor. Asa si diavolul, cel ce vrea să ne fure sufletul. Când îl vede pe acesta mort, rece, înghetat, ne fură lesne curătia si neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne fură sufletul cu totul. Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure si chiar să se si apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinta si râvna pentru rugăciunea mintii. Rugăciunea mintii si, în general, trezvia aduc rezultate bune si cu un efort ascetic mai mic; dar efortul ascetic mare, fără rugăciunea mintii, are folos foarte mic. Trezvia si rugăciunea aduc mari bunuri în suflet, rodnicie duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz si alinare pe calea mântuirii.

                                                             Despre iertare 

* Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toti suntem păcătosi, vinovati si purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatentia, patimile si slăbiciunile noastre. Toti avem nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu. Ca să reusim iertarea si împăcarea cu Dumnezeu trebuie să tinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greselile lor, Părintele Ceresc ne va ierta si nouă greselile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toti un catastif cu păcate diferite, grele sau usoare, multe sau putine, si nimeni nu face exceptie, în afară de Dumnezeu. Asadar, dacă iertăm, vom fi iertati, dacă lăsăm, ne va lăsa si nouă Părintele Ceresc greselile noastre. Nu e cu putintă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru. 

* Iertarea nu cere efort si greutate. E nevoie doar de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate dacă îi dăm si noi iertare fratelui nostru. 

* Asa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere si să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viata noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, si cu toate simturile trupesti si duhovnicesti ale sufletului. Gânditi-vă cât de mare este izvorul păcatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor. 

* Când nu avem iubire si iertare, harul lui Dumnezeu ne părăseste. 

* Iertarea pe care Dumnezeu o dă omului este necuprinsă, si vine acum omul sărman, omul de lut, cel vinovat si împovărat cu osândă grea si îndepărtat de Dumnezeu, si nu vrea să-i ierte seamănului său un cuvânt, o greseală mică. Cum îi va da Dumnezeu dacă el nu dă, dacă nu-l iartă pe aproapele lui? 

* Dumnezeul nostru este ocean nesfârsit de iubire, milă si iertare. Gânditi-vă ce Dumnezeu avem! De aceea să nu pierdem îndrăzneala si nădejdea pocăintei si întoarcerii noastre. Dacă ne pocăim, iubirea Lui ne primeste cu inima deschisă... Dacă tâlharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atât mai mult pocăinta, întoarcerea si lacrimile vor deschide usor poarta Împărătiei Cerurilor. 

* Dacă noi iertăm greselile fratelui nostru, avem tot dreptul să spunem: “si ne iartă nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri“. Asa cum eu iert greselile celorlalti, Doamne, iartă si Tu păcatele mele. Adică cu puterea, cu inima si cu hotărârea cu care am dăruit iertarea noastră, înmiit o vom primi înapoi. Iată calea pe care ne putem mântui!

 * Cât putem, fiii mei, să iertăm cu toată inima noastră, ca să ne ierte si nouă Dumnezeu. Aceasta este conditia, învoiala lui Dumnezeu cu oamenii. 

* Părintii Bisericii au avut grijă să îl iubească pe aproapele lor, asa cum învată Evanghelia, si izbutind aceasta, au ajuns la sfintenie. Iertând din toată inima noastră, vom fi iertati de Dumnezeu. 

* Unul singur este adevărul, că fiecare om va sfârsi odată viata sa si va ajunge în vesnicie. Si întrucât asa se va întâmpla, să avem grijă. Trebuie să fim pregătiti, curătiti, spovediti, iubitori si celelalte. Să facem asta acum, când avem timpul la dispozitia noastră. Să ne silim să credem acest adevăr, că vom muri si vom fi judecati după Evanghelie. Să luăm Evanghelia si să ne străduim să o punem în practică. 

* Omul care are dorinta de a se mântui va fi urmărit de mila lui Dumnezeu. Îl va urmări până în ultima clipă, pentru că Dumnezeu găseste cu lupa pe care o are moleculele dorintei de mântuire din inima sa. Le va pune pe acestea în valoare si îi va da omului puterea de a se mântui până la urmă. Sfânta  Evanghelie a lui Hristos aduce multă mângâiere si vă povătuiesc mereu să o cercetati ca să aveti lumina Lui în viata voastră. 

* Cum va sterge Dumnezeu toate volumele în care sunt scrise păcatele noastre, când noi nu vrem să stergem nici măcar o pagină din greselile fratelui nostru? E nevoie de luptă împotriva tinerii de minte a răului, împotriva dusmăniei si a răzbunării. Ce au câstigat toti cei care au plecat fără să-i ierte pe ceilalti? Nu se vor căi acum amarnic, fără folos si fără îndreptare?... De vreme ce ne aflăm încă în această viată, de vreme ce cortina teatrului lumii prezente nu a căzut si firul vietii noastre nu s-a rupt, mai putem încă ierta. 

* Hristosul nostru este o rugă desăvârsită, mângâiere înaltă, largă si întinsă; nu are măsură. Prin urmare trebuie să-L iubim si să pomenim cât putem de des numele Lui sfânt. 

* Hristos a venit să ne învete cu întreaga Lui viată si exemplul Lui, cu felul în care a trăit, cum trebuie să trăim si noi. Hristosul nostru este îndurare, dragoste si milostivire către aproapele nostru... De aceea noi toti ar trebui, cu duhul recunostintei noastre, să-L iubim pe Hristos, să-L cinstim, să cugetăm la El. Să-I promitem că vom asculta voia Lui. Să ne recunoastem păcatele si să-I multumim pentru îndurările Sale. Multumirea noastră împlineste o datorie de recunostintă către Dumnezeu si totodată Îl provoacă si Îl îndeamnă pe Dumnezeu să ne dea si mai multe harisme decât ne-a dat până acum.

 * Noi, oamenii, vrem multe de la Dumnezeu. Vrem să ne iubească, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne ocrotească... Dar pentru a dobândi acestea de la Dumnezeu, trebuie să le dăm noi mai întâi aproapelui nostru si atunci le vom primi. Vom dărui iubire, blândete, nejudecare, milostivire, ajutor si le vom primi cu sigurantă de la Dumnezeu. Va trebui să ne petrecem cât mai mult timp cu Hristosul nostru. Să-L iubim, să-L cinstim, să-L slăvim, să ne închinăm Lui, să-L mărturisim si să-L urmăm în exemplul Său. Când vom face toate acestea, să credem neîndoielnic că luăm în noi însusirile lui Hristos. 

                                                                    Despre necazuri 

* Când aveti un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheati si rugati-vă să se facă voia lui Dumnezeu si nu a voastră... Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului si mijlocul prin care să o depăsească. 

* În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile si nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează... Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune. 

* Dacă suntem nepăsători si trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai amenintătoare, si păcatul devine mai primejdios. 

* Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere si lacrimi vor fi ascultate.

 * E cu neputintă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăintei si al rugăciunii; e imposibil. 

* Ceea ce vrea Hristos de la noi e să întelegem păcătosenia noastră, să avem cunoastere de sine, să cerem iertare si să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol si ne ducem în iad. 

* Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji si o va răsplăti. Când rugăciunea noastră este smerită, când este însotită de faptele iubirii si milosteniei, Dumnezeu o va asculta si va răspunde. 

* Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lase să trecem prin cele fără de folos si primejdioase. 

                                                                  Despre ascultare 

* Ascultarea dăruieste lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet, precum microbul tuberculozei otrăveste viata omului, sufletul si trupul, si treptat aduce moartea. Asa face grija vietii, îl macină pe om ca microbul si îi ucide sufletul. 

* Ascultarea se raportează la Hristos si nu la omul de care ascultă cineva. Si când ucenicul ascultă fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă înaintea lui Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, si astfel drumul nostru către Hristos va deveni statornic si fără povârnisuri.

 * Care om de pe pământ nu a făcut greseli si nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile si cu lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde trebuie să ajungem. Cu cele două virtuti, ascultarea din iubire pentru Hristos si rugăciunea, vom reusi să dobândim iubirea lui Hristos. Si când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate si simtim că suntem foarte fericiti în viată. Ascultarea îl smereste pe om si smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie, diavolul piere. Unde este mândrie si egoism, acolo îsi face aparitia diavolul, ispitele si patimile. Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci când ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.

                                                                       Despre judecare 

 * Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, si Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul si ia judecata lui Dumnezeu si judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul! 

* Rădăcina păcatului judecării începe din egoism si mândrie, care sunt mari boli duhovnicesti. Toate patimile, păcatele si căderile îsi au punctul de plecare în egoism.
 Să nu judecăm si să nu osândim, căci acesta este păcat înfricosător. Avem atâtea păcate asupra noastră, suntem atât de împovărati, avem atâtea greseli personale, si nu trebuie ca din cea mai mică pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, si în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în catastiful greselilor noastre. Să nu judecăm lesne. 

Părintele meu Iosif spunea: “Omul care nu-l judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îsi cârmuieste cum se cuvine limba sa, înseamnă că se cârmuieste pe sine după voia lui Dumnezeu“. Mântuirea noastră este foarte importantă si este o lucrare plină de primejdii

Arhivă blog

BIBLIA ORTODOXA AUDIO