joi, 22 mai 2014

Tot omul este un cerşetor

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Doamne mare e puterea ta ...te rog nu ne abandona ...

 „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în mormânt“ (Iov 1:21).

     Căciula de pe capul lui este luată de pomană de la un miel, blana de la palton cu care-i înfăşoară gâtul este de la vulpe, cureaua cu care se încinge bărbatul la pantaloni este făcută din pielea unui viţel, cojocul Alain-Delon este de la oaie; cămaşa lui s-a croit din cânepa ogoarelor, nasturii de la cămăşi sunt din sideful obţinut din scoici, iar încălţămintea i-au dat-o animalele rumegătoare. Dacă ar trebui să dea înapoi toate câte le-a primit, atunci ar rămâne mai golaş ca puii de pasăre! Omul este foarte sărac („Iar eu sunt sărac şi sărman, Dumnezeule ajută-mă!“ – Psalmul 69:6), cu viaţa mai scurtă ca a untului în faţa razelor de soare. Omul, după ce a înţeles că este pământ, sărac, şi orb, şi gol, să privească în stânga şi în dreapta, dar să se uite şi în sus şi nu doar când deschide umbrela, ci să vadă norii care se învolburează, care urcă şi coboară căci aşa este şi viaţa lui. Omul ar trebui să privească apa cu bulbucii ei sclipicioşi, care acum răsar şi imediat se sparg şi pier, fiindcă aşa este şi viaţa lui. Omul să-şi aducă aminte că de moarte nu poate scăpa. „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“ (Psalm 48:7-9).
 Omul trebuie să gândească aşa: Ce s-a ales de Adam??? Ce s-a ales de Lameh care a trăit 777 de ani??? Unde sunt ei??? Ce sunt???
Atunci va zice omul: da, oricare trup omenesc este un biet pumn de ţărână. Omul să nu uite că rădăcina sa este pământul. Şi dacă Cel care i-a dat duhul i-l ia înapoi, el devine din nou pământ bun de  făcut cărămizi: căci „pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce“ (Facerea 3:19).
Oricine doreşte şi caută să primească harul dumnezeiesc, să i-l dăruiască Dumnezeu, trebuie întâi de toate să-şi cunoască foarte bine propria existenţă, să se cunoască pe sine. Acesta este adevărul adevărat. Pentru că orice lucru are un început. Şi dacă începutul nu-l poţi afla, nu ai cum să ajungi la bun sfârşit. Iar începutul şi adevărul este să cunoască omul că este nimic, zero, şi că din nimic au fost toate făcute. „A zis şi s-au făcut“. A zis şi s-a făcut pământul. Şi luând ţărână a sădit pe om. Fără suflare, un om de pământ. Aceasta este existenţa ta. Aceasta suntem toţi, pământ şi ţărână. Aceasta este prima lecţie pe care trebuie să o înveţi foarte bine pentru ca harul lui Dumnezeu să vină şi să rămână pentru totdeauna cu tine. Din aceasta vine cunoştinţa adevărată şi tot din aceasta se naşte smerenia. Să nu fii greoi la cuvinte când spui acestea, ci foarte sigur pe tine să mărturiseşti adevărul: „sunt pământ, praf şi ţărână“. Aceasta este prima noastră mamă. Şi atunci ar trebui ca omul să ia ţărână şi să o presare în capul cel fudul şi gol şi să-şi aducă aminte că de moarte nu va scăpa nici el. Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Cea mai înalta filozofie este gândul la moarte“. Însă, o, ce fiinţă nobilă, ce făptură minunată este OMUL, care cu înţelepciunea lui atât de mult se deosebeşte de dobitoace; făptură care e ruptă din mâinile lui Dumnezeu; făptură menită să stea cu îngerii la masă. Şi totuşi, omul se lasă înşelat de diavoli şi ajunge să se ruşineze de chipul Ziditorului. Un om care este stăpânit de patimi.
 Omul invidios seamănă cu un dulău colţos, care nu-l poate suferi pe semenul lui.
 Omul lacom are maţele pestriţe şi se aseamănă cu un şarpe veninos care se repede într-una să muşte, să ucidă.
 Omul plin de mândrie este plin de sine ca un curcan, care se umflă de însăşi goliciunea lui.
 Omul lacom este ca un lup care veşnic umblă să sfâşie şi să înghită.

„Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier“.



                                                                     PREOT IOAN

vineri, 16 mai 2014

Scara cerului



Doamne, ca un pământ sec
şi neudat de-atâta vreme te doresc!
Coordonată a vieţii, n-am cum să te uit,
baţi mereu în inima mea,
oriunde aş fugi, în tine rămân, acolo m-ai zidit!

Amintirile tale înoată înapoi,
pergamentul lor arde în interior,
focul pasiunii nu se clatină, ai ritmul cuvintelor,
în camera mea, încuietorile sunt sacre,
tentantă cheie a inimii, până în cer mă simţi!

Te sărut, îngerul meu cu aripa întinsă
spre soare! În mine te zideşti uşor şi adânc,
cu aceeaşi plăcere prin care
Dumnezeu şi artistul respiră creaţia.


Alături de mine pe drumul cunoaşterii,
undeva în mine te-ai pierdut,
nu ştii dacă te mai regăseşti, tu cel dinainte,
demult în lumea din tine,
undeva pe urmele mele erai,
acum faci paşi în nemărginirea desfăşurată
ca un cerşaf ce despică cerul
şi, rând pe rând, te-aşează în inima mea,
mi-auzi vocea tremurândă, plină de tonuri celeste,
încărcată de pasiune,
ceva divin în tot ce vibrează pe corzile ei.
În tine ai ascuns tot cerul, frumoaso!
Întinde-mi o mână ori deschide-mi fereastra,
întunericul dispare şi lumina e-n toi!

Rămâi în mine ca o stea luminoasă,
vestind mereu o naştere, o străfulgerare
venită din neant a căzut peste mine,
împins de-o forţă nevăzută
am intrat în acele adâncuri,
cu groaza că te-ndrepţi spre nu-ştii-unde,
atracţia spre dincolo e un miraj, ştii sigur
că porneşti acolo şi totuşi te lupţi să rămâi aici,
aerul tău e mereu altundeva,
drumul mereu diferit, în mine simt privirea ta.

O dulcele meu vis şi cântec al lumilor mele!
Dumnezeu există şi l-am văzut în tine
pe când totul era unul şi unul era-n toţi!

Treizeci de trepte, treizeci de cuvinte,
treizeci de stări
şi treizeci de popasuri pe scara cerului parcurgi.

Cum să-ţi dau drumul când contopită eşti cu mine?
Deschizătoare de drumuri, ia copilul de mână,
mergi înainte, legată de el arată-i calea,
numai în ochii tăi poate privi cerul!

Ai descoperit că eşti iubirea şi-acum nu vrei să o mai cauţi!

Autor

Irina_Lucia_Mihalca


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

duminică, 11 mai 2014

SEMNUL SFINTEI CRUCI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Semnul crucii este nouă
Scutul cel mântuitor
Care depărtează răul
Şi ne dă la toate spor.

Deci să facem cum se cade
Creştinescul nostru semn,
Căci vrăjmaşii fug atuncia
Ca de prea cinstitul lemn.

Iar acei ce bat în cobză
Şi pe cruce o îngână
Au sămânţa necredinţii
Şi pecete rea la mână!

N-au evlavie în suflet
Nici ruşine la obraz
Plecăciune nu pot face
Că-i boierul pe grumaz!


Domnul cerurile pleacă
Pentru neamul omenesc
Iar la El să-şi plece capul
Mulţi creştini nu se silesc.

El întinde sus pe cruce
Mâinile dumnezeieşti
Tu măcar a face semnul
Omule nu te sileşti.

El ne mântuie creştine
Săvârşindu-se pe lemn
Iară tu socoţi ruşine
Ca să faci al crucii semn!


duminică, 4 mai 2014

PAHARUL

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Autor: Camelia Cristea



Te uită la mine, ştiu că îţi pasă,
E rana deschisă şi rău mă apasă!
Tăcerea ce strigă, printre tăceri,
Aduce a toamna, plâng primăveri.

Râuri de lacrimi curg la icoane,
Braţele mele astăzi sunt goale!
Tai o bucată din sufletul meu,
Martor îmi este doar Dumnezeu.

Bat şi metanii, citesc din psaltire,
Topesc ca şi ceara, durerea ce vine.
Smirnă, tămâie şi busuioc
Mă lepăd de mine...,atâta cât pot!

Ruga aduce mereu alinare...,
Alerg iar prin mine cu tălpile goale
Clopot de floare, ram de măslin,
Paharul acesta acum este plin...!

foto internet

Camelia Cristea

Arhivă blog

BIBLIA ORTODOXA AUDIO