vineri, 31 ianuarie 2014

MAICA DOMNULUI: CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE INIMA OMULUI

MAICA DOMNULUI: CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE INIMA OMULUI

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE INIMA OMULUI


Motto: „Vis necuprins este inima ta“ Sfântul Macarie Egipteanul
                                         
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Inima este nu numai organul corpului care face să circule sângele, ci şi locul şi centrul vieţii spirituale:„Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă  şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei“ (Matei 13:15). Termenul folosit în Noul Testament are mai ales sens figurat, cu multe semnificaţii şi sub diverse aspecte. Se zice că inima are ochi care Îl pot vedea pe Dumnezeu:„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“(Matei 5:8). În Sfânta Scriptură se vorbeşte de inima pământului, adică mormântul în care a stat mort trupul Fiului Omului trei zile: „Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiului Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi“ (Matei 12:40). Inima omului a fost dintru început locaşul lui Dumnezeu, după care, prin păcatul neascultării, a devenit sălaş al vicleanului diavol; acesta i-a întunecat mintea ca să nu priceapă cu inima, făcându-l să urmeze„poftele inimii“ (Romani 1:21-24). De la acest fapt se vorbeşte de„cugetele rele ale inimii“, de faptele cele rele care ies din inima omului şi de comoara cea rea a inimii, căci „omul rău scoate cele rele din comoara cea rea a inimii lui“ (Matei 12:35), căci „din prisosul inimii lui grăieşte gura lui“ (Matei 12:34). Când Sfântul Apostol Petru mustra pe Anania şi pe Safira, le zicea: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei?“ (Matei 5:3).
Hristos, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca prin lucrarea mântuitoare şi prin jertfa Sa de pe cruce să alunge diavolii din oameni şi din inimile lor: „Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 11: 20).El avea să-i izbăvească pe oameni din robia diavolului, a păcatului şi a morţii şi să le cureţe inimile de întinăciunea păcatului, prin sângele Său(Matei 26:28). În felul acesta, Dumnezeu devine iarăşi stăpânul omului, iar inima omului, redevine lăcaşul Său, prin harul înfierii, pentru că„iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă“ (Romani 5:5).

Inima este izvorul credinţei şi al mântuirii
 Sfântul Evanghelist Luca ne îndeamnă să ne agonisim comori în ceruri pentru că „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Luca 12:33). Inima este izvorul credinţei şi al mântuirii„Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede cu inima ta că Dumnezeu, L-a înviat din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10:9-10). Dar tot în Biblie se vorbeşte şi despre„inimi învârtoşate“ care pricep greu sau refuză să priceapă şi de asemenea se vorbeşte de „inimi viclene“ puse în slujba vicleanului diavol.

În inima omului stă scrisă legea conştiinţei morale
Din Epistola către Romani se poate vedea clar că legea conştiinţei stă scrisă în inima omului: „Când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege. Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără“(Romani 2:14-15). Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că noţiunea de renaştere spirituală este legată de simbolul inimii. Inimile în tainiţele lor sunt ca o unică fecioară, care strigă„Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea. Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta“ (Psalm 56:10). Pline de adânci înţelesuri sunt referirile la „inima străpunsă“, „inima curată“ sau „inima desăvârşită“. Sfântul Diadoh al Foticeii spune că „cel curăţit de patimi ajunge la curăţirea inimii şi simţirea inimii“. Despre conştiinţă, Părintele Paisie Olaru spune„Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le ne smereşte“.

Tronul iubirii este inima omului
Nimeni nu-l are pe Hristos, dacă Îl are doar pe buzele sale.
Precum nimeni nu Îl are pe Hristos, care Îl are doar pe hârtie (în certificatul de Botez).
Nimeni nu-l are pe Hristos, dacă Îl are doar pe perete.
Nimeni nu-l are pe Hristos, care Îl are doar într-un muzeu al trecutului.
Cu adevărat Îl are pe Hristos acel om care Îl are pe Hristos în inima lui. Căci Hristos este iubire, iar tronul iubirii este inima omului. 

Dacă în inima ta se află Hristos, atunci cu adevărat El îţi este ţie Domn. 

Dar dacă El se află doar pe buzele tale, sau pe hârtie, sau pe perete, sau într-un muzeu al trecutului vieţii tale - atunci, chiar dacă tu Îl numeşti Dumnezeu - pentru tine El nu rămâne decât un fel de jucărie. Fii atent, omule, că nimeni nu se poate juca cu Dumnezeu fără să rămână nepedepsit. 

Inima este un organ relativ mic, dar Dumnezeu Se poate sălăşlui în el. Când Dumnezeu Se sălăşluieşte în el, atunci inima este plină, plină cu îmbelşugare, şi nimic altceva nu mai poate să încapă în ea. Chiar dacă toată lumea s-ar sălăşlui în ea, dar Dumnezeu nu S-ar afla acolo, atunci cu adevărat tot pustie ar fi. De aceea, să-L lăsăm pe Hristos, Cel Care a înviat din morţi şi Domnul Cel pururea viu - să toarne credinţa în inimile noastre, astfel încât să le umple pe ele, şi să le umple cu îmbelşugare. Căci El nu poate veni să se sălăşluiască în inimile noastre decât prin credinţă.
      
Dacă nu ai credinţă, atunci Hristos rămâne doar pe buze, pe hârtie, pe perete şi într-un muzeu al trecutului. Şi ce folos poţi avea din asta? Ce folos poţi afla din aceea că ţii pe Hristos pe buze, iar în inimă ţii moartea? Dacă în inimă ţii lumea, nu pe Hristos, atunci moartea o ţii în inimă, iar viaţa doar pe buze. Apa nu ajută la nimic dacă rămâne doar pe buzele celui însetat. Lasă–L pe Hristos să pătrundă şi să Se sălăşluiască în inima ta, iar tu vei rămâne adevăr şi vei simţi pururi o dulceaţă negrăită. Cât de frumos este îndemnul Sfântului Teofan Zăvorâtul:

„Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu“. 

Acestea toate ştiind, să ridicăm ochii către cer şi să zicem din adâncul inimii:
„O, Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Carele ai înviat a treia zi din mormânt, curăţeşte inimile noastre de toţi oaspeţii prefăcuţi şi ucigaşi care s-au sălăşluit întru ea şi vino Însuţi şi locuieşte în ele, ca totdeauna să Te slăvim şi să trăim întru Tine, Căci Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!“   

Cugetare
„Păzeşte-ti inima creştine!“ Aşa grăiau în trecut duhovnicii cei mari şi încercaţi. Sfântul Ioan de Kronstadt îndemna la fel în zilele noastre: 

„Inima este fină şi subtilă, ea este duhovnicească şi cerească prin natura ei. Păziţi-o bine pe ea. Nu o împovăraţi, nu o faceţi trupească, fiţi cumpătaţi până la extremă în mâncare şi în băutură, precum în tot confortul trupesc în general. Inima este templul lui Dumnezeu“. 

Căci „De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el“ (1 Corinteni 3:17). Trăirea şi experienţa duhovnicească cea din timpurile străvechi este identică cu trăirea şi experienţa duhovnicească din zilele noastre, cu condiţia ca şi mărturisirea credinţei să fie identică. Cunoaşterea dumnezeiască la care au ajuns nevoitorii cei de demult nu diferea de cunoaşterea dumnezeiască pe care, cu harul Aceluiaşi Dumnezeu, o ating nevoitorii de astăzi. Căci aşa cum Hristos Acelaşi a fost, atunci ca şi astăzi şi în veac, aşa şi natura omenească aceeaşi este în toate timpurile. Principalul este că inima omului aceeaşi este şi neschimbată de-a lungul mileniilor, ea resimţind la fel setea, foamea şi toate celelalte patimi şi afecte. Nimic nu poate mulţumi veşnic inima omului decât slava, bogăţiile şi puterea lui Dumnezeu.

Omule, nu-ţi lega inima de lucrurile deşarte
O omule, să nu fi slobod de dezmierdarea lumească, ca nu cumva să te legi cu legăturile cele veşnice ale plângerii. Nu căuta odihna în dezmierdările cele pământeşti, nici mângâiere întru poftele cele trupeşti. În Domnul Cel ce a făcut toate, să-ti fie cele ce ai pe pământ ca şi cum nu le-ai avea, ce iei ca şi cum nu ai lua, ce mănânci ca şi cum nu ai mânca, ce bei ca şi cum nu ai bea, fii slobod de toate cele pământeşti ca să te lipeşti de Dumnezeu cu toată inima ta . Că toate cele pământeşti spre puţină vreme sunt, iar darul lui Dumnezeu este veşnic, că dulceaţa cea pământeasca nu dăruieşte odihnă, nici cea trupească nu-i aduce sufletului mângâiere adevărată, ci neîncetat şi de-a pururea îi face supărare şi tulburare. De ai trăi în dezmierdările trupeşti chiar mii de ani, dar pace şi odihnă niciodată nu vei avea.

Trezvia
Trezvia este nevoinţa duhovnicească prin care se dobândeşte curăţia, fără de care nu se poate ajunge la sfinţenie. Este unul din cele mai puternice mijloace de curăţire a inimii şi minţii, a simţurilor şi a imaginaţiei. Sfântul Isihie Sinaitul în capetele sale „Despre trezvie şi virtute“, spune că Noul Testament este chip al trezviei, adică al curăţiei inimii. El defineşte trezvia ca: „Fixarea stăruitoare a gândului şi aşezarea lui în poarta inimii, ca să privească gândurile hoţeşti care vin şi să asculte ce fac ucigaşele, să vadă care este chipul făurit şi înălţat de diavoli, care încearcă să amăgească mintea prin năluciri“. Deci, prin trezvie omul veghează neîncetat asupra gândurilor, sesizează îndată de ce natură sunt şi se împotriveşte cugetelor rele, neîngăduindu-le să intre în inimă. Sfântul Antonie cel Mare spune şi el acelaşi lucru: 

„Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte“. 

Această lucrare de pază este foarte importantă pentru păstrarea curăţiei lăuntrice a omului, pentru că, dacă nu se împotriveşte de la început gândurilor rele şi îndemnurilor viclene ale vrăjmaşului, urmează - după cum arată Sfântul Isihie Sinaitul şi toţi Părinţii - unirea minţii cu ele, apoi consimţirea care duce la păcatul cu fapta. Trezvia este de mai multe feluri:
1. Păzirea cu mare grijă a imaginaţiei.
2. Paza inimii şi rugăciunea cu gândul.
3. Chemarea cu smerenie a numelui Domnului Iisus Hristos în ajutor.
4.  Să avem neîncetat în suflet pomenirea morţii, a Judecăţii de apoi şi a muncilor veşnice ale iadului.
Deşi despre trezvie se vorbeşte cel mai des în legătură cu inima, pentru că – aşa cum spune Iisus - din inimă ies „gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule“(Matei 15:19), totuşi Sfinţii Părinţi învaţă că tot prin ea se păzesc şi mintea, şi imaginaţia, şi simţurile. Trezvia este absolut necesară nu numai pentru curăţia lăuntrică, ci şi ca o condiţie prealabilă pentru contemplaţie şi rugăciune. Să nu uităm că „dacă trezvia atenţiei noastre, oricât de ageră ar fi, nu este unită cu chemarea numelui Domnului Iisus Hristos în ajutor, la nimic nu ne foloseşte“ (Părintele Cleopa).

Inima - împărăteasă a vieţii
Problema inimii este pasionantă şi în acelaşi timp tulburătoare şi neelucidată de cunoaşterea omenească. Ştiinţele exacte se referă la inimă ca organ de sinteză a vieţii, în timp ce ştiinţele umaniste şi îndeosebi cele teologice pun în evidenţă caracterul ei de taină. Precum omul este o taină, tot aşa şi inima sa rămâne o taină. Taina inimii este taina omului, acest aspect misterios al ei se oglindeşte în toate lucrările omului. A defini fiinţa omenească înseamnă a încerca, într-o anumită măsură, să pătrundem acest univers tainic al vieţii sufleteşti, centrate pe inimă.
De aici, din inimă şi spre ea se îndreaptă toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre. Omul stă în dialog cu Dumnezeu prin inima sa curată.  Într-o astfel de inimă curată se odihneşte Dumnezeu şi
dintr-un astfel de loc îşi revarsă razele iubirii Sale asupra omului şi a lumii. Adâncurile inimii se pot scruta doar cu „ochiul lăuntric“ curăţit de orice reprezentare exterioară. Numai prin iubire putem cunoaşte taina inimii noastre şi taina semenului nostru. Inima se deschide numai iubirii, împărtăşind la rândul ei, raze ale iubirii sale. Nu putem cunoaşte profund decât prin iubire. Taina vieţii omeneşti este, în ultimă instanţă, taina inimii, aceasta fiind o lucrare a iubirii. Iar pe cele mai înalte trepte ale vieţuirii şi spiritualizării, iubirea este expresia legăturii cu Dumnezeu şi cu semenii.
  
Inima, centrul lucrării duhovniceşti inferioare
Fiinţa umană este duplicitară, datorită păcatului care o scindează şi o sfâşie. Această alterare se răsfrânge şi asupra structurii sale spirituale. Ca urmare, inima are, în experienţa ascetică filocalică, şi o cămară de-a stânga. Această cămară este un „laborator de gânduri rele“, „fabrică de răutăţi“, cum o numeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. În jurul inimii se roteşte acoperământul întunericului, adică „focul duhului lumesc“, care nu lasă nici mintea să se întâlnească cu Dumnezeu, nici sufletul să creadă sau să iubească pe Dumnezeu după voia sa. Scriitorii filocalici, vorbind despre inimă ca despre un loc al ispitei, spun că „focul lumesc“ încearcă să împiedice orice lucrare duhovnicească a sufletului în urcuşul său către Dumnezeu.
În această cămară întunecoasă a sufletului, până la Botez, şerpuieşte diavolul, izvorând gânduri rele, păcătoase si pătimaşe, sub forma diferitelor ispite. Acesta este subconştientul păcatelor şi al patimilor, memoria vibraţiilor şi a faptelor pătimaşe. Cuviosul Isaia Pustnicul spune că „inima este în legătură cu ultimele izvoare ale binelui şi răului“. De noi depinde către care dintre acestea o îndreptăm: către viaţa potrivită ei şi voii lui Dumnezeu sau către o existenţă decăzută, împlinind voia celui rău. Părinţii filocalici insistă în mod deosebit asupra necesităţii curăţirii inimii, pentru desăvârşirea umană.

Cămara cea tainică
Inima este cămara cea tainică şi ascunsă a minţii şi a sufletului.Sfânta Singlitichia spune
„Precum corabia se scufundă din două pricini - sau din afară de valurile mării, sau dinăuntru din cauză că ia apă - tot aşa şi sufletul se vatămă sau din afară,
se vatămă şi se scufundă de lucrurile cele materiale, sau dinăuntru, de gândurile cele rele şi de patimile aflate în inimă. De aceea omul trebuie să ia aminte, ca să-şi păzească atât simţurile sale de dezmierdările cele vătămătoare care i se împotrivesc, cât şi inima sa de gândurile cele viclene şi de patimi. Trebuie deci să ne păzim şi de năvălirile cele dinafară ale duhurilor şi de necurăţiile cele dinăuntru ale gândurilor. Aşadar trebuie să ştim că, aşa cum centru se află într-un punct şi toate razele ce se trasează în cerc pornesc din centru, se întorc în centru, şi tot în centru sunt unite, tot aşa şi inima este în om ca un centru în care se află unite toate simţurile precum şi toate puterile trupului şi ale sufletului. Inima este un centru care are trei însuşiri: centrul firesc, centrul suprafiresc şi centrul afară de fire“
.

Inima este centrul firesc
 Inima este centrul firesc deoarece ea se zideşte prima dintre mădularele trupului. Aşa zice şi Sfântul Vasile cel Mare: Natura face întâi inima. Inima ia de la natură structura sa în raport cu fiinţa pe care are s-o alcătuiască, pentru că trupul se ţese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia deferitelor forme şi mărimi ale fiinţelor. Tot aceasta este şi părerea tuturor medicilor, care spun că inima se află în mijlocul pieptului, dar este aplecată către partea stângă. De aici se trage concluzia că inima atât după rolul pe care-l are, cât şi după locul pe care-l ocupă - cel din mijloc - este centrul întregului trup. De aceea nu numai că se zideşte mai întâi decât toate mădularele, ci şi moare la urma tuturor. Ea este scaunul, rădăcina, începutul şi izvorul puterilor naturale ale trupului - al celor fireşti, hrănitoare, crescătoare, vieţuitoare, simţitoare, mânioase, poftitoare şi al celorlalte ale sufletului - raţionale, cuvântătoare şi voioase.

Solomon porunceşte a ne păzi inima
Împăratul Solomon porunceşte: „Păzeşte-ti inima cu toată grija deoarece inima este centrul tuturor simţurilor, puterilor sufleteşti şi ale trupului” (Pilde 4:23). Cu neputinţă este a ne curăţi inima, de nu ne vom curăţa toate celelalte simţuri şi puteri ale sufletului. Căci dacă o singură simţire sau o singură putere a sufletului se va întina, îndată întinăciunea se întinde şi aleargă la inimă după cum fiecare rază a cercului aleargă la centru. Iar inima, întinându-se, îndată împărtăşeşte întinăciunea la toate celelalte simţuri şi puteri.
Sfântul Isaac Sirul spune că„Mintea lesne se curăţeşte şi tot lesne se întinează, iar inima cu anevoie se curăţeşte şi tot lesne se întinează“.
Sfânta Singlitichia zice„Este necesar ca neîncetat să ne curăţim casa şi să căutam  în jur ca nu cumva vreunul din gândurile cele stricăcioase de suflet să intre pe furiş înlăuntru cămărilor sufletului. Să tămâiem şi locurile cu dumnezeiasca tămâie a rugăciunii. Căci aşa cum vietăţile cele veninoase sunt gonite de doctoriile cele mai puternice, aşa şi gândul cel întinat este gonit de post si rugăciune“.

Inima omului
În Biblie, cuvântul inimă nu  desemnează mai mult de 10 ori organul corporal, în timp ce de mai mult de 1000 de ori este folosit în sens metaforic pentru a desemna sediul diferitelor funcţii psihologice. Astfel, în inimă se lucrează înţelepciunea «inima este cea care gândeşte, face planuri, care se tulbură: „Inima mea s-a tulburat întru mine“ (Psalm 54:4)». Inima poate să fie veselă: „O inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele“ (Pilde 17:22). Ea şi nicidecum sufletul joacă rolul central în viaţa lăuntrică. Sediu al vieţii morale, e şi sediu al vieţii religioase. Inima încearcă teama de Dumnezeu şi mai cu seamă în ea rămâne fidelitatea (uneori infidelitatea) faţă de El: 

„La timpul bătrâneţii lui Solomon, femeile lui i-au întors inima lui spre alţi dumnezei şi inima lui nu i-a mai fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său, ca inima lui David, tatăl său“ (3 Regi 11:4). 

În raporturile dintre persoane, ceea ce contează este atitudinea interioară. Cu toate că inima se sustrage privirilor, exteriorul unui om trebuie să manifeste ceea ce are el în inimă. Inima este cunoscută direct prin ceea ce exprimă faţa, prin ceea ce spun buzele„Inima celui înţelept dă înţelepciune gurii lui şi pe buzele sale sporeşte ştiinţa“ (Pilde 16:23). Iar Sfântul evanghelist Luca zice: „Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din mărăcini. Omul bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate cele bune, pe când omul cel rău, din vistieria cea rea a inimii lui scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui“ (Luca 6:44-45).
Adeseori dumnezeiasca Scriptură, atât în Noul Testament cât şi înVechiul Testament, mărturiseşte despre cugetarea inimii. Striga Psalmistul David: „Fii ai oamenilor până când sunteţi grei la inimă“ (Psalm 4:8); „Inima lor este deşartă“ (Psalm 5:10); „Că a zis în inima sa: nu mă voi clinti“ (Psalm 9:26); „Că a zis în inima lui: uitat-a Dumnezeu“ (Psalm 9:31). Proorocul Isaia zice: „Poporul acesta cu buzele lui Mă cinsteşte, iar cu inima lui e departe de Mine“ (Isaia 29:15). Iată ce spune Sfântul Ioan Iacob Hozevitul într-o poezie a sa, despre deşertăciunea acestei lumi şi despre Noul Ierusalim, ţara spre care năzuiesc inimile noastre: 

  În patria cerească   
                                      
                                                

 Oglinda inimii omului
Inima cuprinde toate cele dinlăuntru ale omului, încât fiecare om cu atenţie poate să cunoască, ce fel de duh se află în el. Împărăţeşte în tine Hristos sau satana? Eşti fiu al lui Dumnezeu sau al diavolului? Eşti rob al păcatului şi al satanei sau eşti fiu al lui Dumnezeu? Omul care slujeşte păcatului lasă pe diavol să stăpânească inima sa. O astfel de inimă are omul care vieţuieşte în păcate, după stăpânitorul acestui veac (Efeseni 2:2). Faţa sa arată uşurătatea minţii care nebăgând de seamă la niciun păcat îşi dă libertate la orice i-ar pofti inima sa cea rea. De altfel el petrece vesel, fără frică de Dumnezeu, negândindu-se nici la judecata cea înfricoşătoare şi nici la fericirea cea veşnică.
Într-o astfel de inimă locuieşte diavolul cu ai săi tovarăşi, care sunt cele 7 păcate de moarte: 
           1. TRUFIA sau MÂNDRIA, care îi stăpâneşte pe mulţi oameni ce aleargă după întâietăţi, ranguri, lux, ca şi cum ar fi mai buni şi mai iscusiţi decât alţi oameni, pe care nu-i bagă în seamă, ci îi dispreţuiesc.
           2. NEÎNFRÂNAREA, cât şi toată NECURĂŢIA.
           3. LĂCOMIA PÂNTECELUI, a celor doritori de îmbuibare, de băutură şi de toată murdăria.
           4.  ZGÂRCENIA, care îi îndeamnă pe oameni să lupte numai pentru câştigarea bunătăţilor pământeşti cu o poftă nesăţioasă.
           5. ZAVISTIA şi INVIDIA.
           6. MÂNIA şi RĂZBUNAREA, care aduc pe oameni la astfel de stări încât se aseamănă cu cele mai fioroase fiare sălbatice.
           7. LENEA şi DEŞERTĂCIUNEA, care îl îndepărtează pe om de la toată sârguinţa de a face binele.
Sfântul Duh, fiind întristat de toată murdăria ce se află în suflet, pleacă din inimă, dar nu încetează de a pune înaintea păcătosului darurile şi mila Sa, prin limbile Sale de foc care sunt împrejurul inimii, dar nu intra în inimă căci este plină de grozăvia păcatelor şi cu desăvârşire în stăpânirea diavolului.
Îngerul păzitor, se sârguieşte să-l trezească pe păcătos prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin alte mijloace. Dar creştinul, nu observă şi nimic nu primeşte în inimă, pentru că toată fiinţa lui e stăpânită şi adăpată de poftele şi plăcerile păcatelor.
Aceasta este starea cea mai jalnică a păcătosului care vieţuieşte după duhul acestui veac. Şi vai, câţi oameni se află într-o stare demnă de plâns. Ei trăiesc fără griji, ca şi cum n-ar fi în niciun fel de primejdie. Deşi sunt creştini cu numele, cu sufletul sunt fii ai păcatului şi robi ai diavolului. Deşi poartă numele de creştini şi par că trăiesc, cu sufletul sunt deja morţi:„Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort“(Apocalipsa 3:1).

Iubiţi credincioşi,
Scopul vieţii noastre creştineşti este  dobândirea Duhului Sfânt(mântuirea). Despre aceasta, iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog:
► Nu spuneţi că este cu neputinţă să primiţi Duhul Sfânt.
► Nu spuneţi că fără El este cu putinţă să fim mântuiţi.
► Nu spuneţi că se poate să Îl ai fără să ştii.
►  Nu spuneţi că oamenii nu pot vedea Lumina dumnezeirii.
► Nu spuneţi că este cu neputinţă în vremea de azi!  
Omul îşi dobândeşte mântuirea pe măsura eforturilor sale ascetice de a se spiritualiza pe sine. Viaţa fiecăruia reprezintă laboratorul veşniciei pe care ne-o făurim: fericită sau tristă. Dacă înainte de cădere, timpul era o dimensiune a înaintării noastre spre deplina asemănare cu Dumnezeu, prin cădere, acesta poate fi privit şi trăit în dublă perspectivă. El poate deveni un timp al mântuirii sau un timp al osândirii. De aici şi responsabilitatea omului faţă de fiecare clipă din timpul vieţii sale, pe care o poate face o clipă de folos duhovnicesc, de înălţare şi înaintare spirituală, şi nu una de cădere şi de adâncire a acestei căderi. Până la căderea protopărinţilor noştri unitatea de măsură a timpului era „veşnicia fericită“. Abia după cădere, timpul se împarte în trei dimensiuni pe axa eternităţii: trecut, prezent şi viitor. Să păstram mereu în inimă credinţa în Cel ce ne este viaţă nevăzută, pace, lumina, putere, respiraţie, adică Iisus Hristos. Să nu dăm ascultare inimii atunci când se îngraşă, se întunecă, îşi pierde credinţa, se răceşte de prea multă mâncare şi băutură şi din pricina distracţiilor lumeşti.
Tăierea împrejur a inimii de care se vorbeşte în Sfânta Scriptură (spre deosebire de circumciziune sau tăierea împrejur, care era semnul legământului dintre Dumnezeu şi Avraam) înseamnă trăirea adevărată a credinţei în Hristos. 
Suntem datori să păstrăm nu numai trupul curat şi nepătat de păcat, ci şi inima şi mintea şi cugetarea şi conştiinţa. Iată ce se spune în rugăciunea care urmează după catisma a X-a din Psaltire: „Luminează ochii inimii mele şi dă-mi umilinţă spre pocăinţă şi zdrobire de inimă, spre îndreptare...“. Trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu din toata inima şi din tot sufletul (Deteronom 30:10), păzind poruncile şi făcând voia Lui.
Porunca Domnului este „să iubim din toată inima“. Iată un exemplu de asemenea iubire: 

Printr-o întâmplare nefericită soţul unei credincioase a fost arestat şi condamnat la un an închisoare. Îmi spunea că de câte ori se aşeza la masă nu putea să mănânce gândindu-se la soţul ei care poate nu putea mânca mâncarea aceea din penitenciar. Îşi zicea în sinea ei: „Dacă el nu mănâncă nici eu nu mănânc, dacă el suferă acolo şi eu trebuie să sufăr odată cu el, aici, acasă“. Oare câtă iubire şi cât respect avea această femeie în inimă pentru soţul ei? 

Căutătorul de Dumnezeu scrie zilnic pe tabla inimii sale mila şi adevărul, pe care le poartă legate împrejurul gâtului său. El îşi pune nădejdea în Domnul, din toată inima sa (adică până la ultima suflare).Dumnezeu zice: „Cerul şi pământul nu Mă cuprind, dar Mă aflu în inima slugii Mele“. Punctul cel mai intim al inimii este numit„tainicul“ şi este acel punct inseparabil în care creatura îl întâlneşte pe Dumnezeu. Inima este tron al lui Dumnezeu şi este şi tron al îndurării. Dragostea care sălăşluieşte în ea, exprimă dragostea pentru Dumnezeu şi de aceea  ne îndeamnă în Biblie prin cuvintele: „Dă-Mi, fiule, mie inima ta, şi ochii tăi să simtă plăcere pentru căile Mele“ (Proverbe 23:26). Dumnezeu vrea să - I dăm Lui inima noastră şi să avem:CREDINŢA lui Avraam, RĂBDAREA lui Iov, ÎNŢELEPCIUNEAlui Solomon, RÂVNA Sfântului Ilie şi BLÂNDEŢEA lui David.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că „Inima duhovnicească este reprezentată ca fiind constituită din 7 straturi succesive, ale căror culori sunt vizibile în timpul extazului. Şapte sunt culorile inimii, pentru că şapte culori are curcubeul pe care Dumnezeu l-a pus ca legământ între El şi om“. Acelaşi Sfânt Teofan ne îndeamnă aşa:

„Înainte de a începe pravila de seară, este deosebit de folositor să facem un număr de metanii mari (îngenunchieri), după putere. Căci în urma lor trupul nostru se va încălzi, iar inima va primi un simţământ de tristeţe binecuvântată“. 

Dumnezeu nu cere numai paza trupului în vremea rugăciunii, ci mai mult vegherea şi rugăciunea din inimă. Ceea ce gândim cu mintea trebuie să trăim cu inima. Iar Gheron Iosif zice: 

„Şi când, în ascultare şi linişte, se vor curăţi simţurile tale şi se va odihni mintea ta şi se va curăţi inima ta, atunci vei primi har şi luminarea conştiinţei. Vei deveni în întregime lumină, în întregime minte, în întregime străveziu“. De la paza minţii se naşte curăţia inimii. Dumnezeu ne porunceşte să ne păzim inima cu toată străjuirea din pricina dracilor care ne dau război prin gânduri şi pofte rele. 

Numai prin rugăciune cu smerenie către Dumnezeu inima noastră se curăţă de patimi şi de orice primejdie sufletească. „Inima smerită se aseamănă cu un loc şes. După cum în vreme de ploaie toate apele se scurg din munţi şi se adună în locuri netede, tot aşa şi darul lui Dumnezeu care se revarsă asupra tuturor oamenilor, se adună în adâncul unei inimi smerite“ (Filaret, Mitropolitul Moscovei). Iubiţi credincioşi, să avem pururea în faţa ochilor cuvintele Înţeleptului Solomon:
„PĂZESTE-ŢI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE,
CĂCI DIN EA ŢÂŞNESTE VIAŢA!“ (Pilde 4:23).
     Nu exista inima mai mare pe lume, decât inima care stie sa ierte!!!

Creştinul adevărat
         Creştinul adevărat este o fiinţă ciudată. El iubeşte cu toată inima pe Cineva pe care nu L-a văzut niciodată. El vorbeşte în fiecare zi cu Cineva pe care nu Îl poate vedea. El se aşteaptă să ajungă în cer prin fapta Altuia. El se goleşte de sine pentru a fi umplut. El îşi recunoaşte nedreptatea pentru a fi îndreptăţit. El se umileşte pentru a fi înălţat. El este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; cel mai bogat când este cel mai sărac; şi cel mai fericit atunci când se simte cel mai mizerabil. El moare ca să poată trăi; renunţă ca să aibă; vede ce nu se poate vedea; aude ce nu se poate auzi şi cunoaşte ceea ce întrece orice pricepere. Cine se mai miră atunci că nu ne potrivim lumii acesteia?         
                                       O inimă frumoasă                                Într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din împrejurimi. Nu după multă vreme, în jurul lui s-a strâns o mare mulţime de oameni şi toţi îi admirau inima care era într-adevăr perfectă. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisură. Da, toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată. Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea. Deodată, de mulţime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine: - Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele... Oamenii din mulţimea strânsă în jurul tânărului au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndrăznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi din inima concurentă, şi acolo se vedeau răni larg deschise, încă sângerânde. Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă?, îşi şopteau uimiţi oamenii. Tânărul, după ce examinase atent inima bătrânului, şi-a ridicat privirea şi i-a spus râzând: - Cred că glumeşti, moşnege. Priveşte la inima mea - este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere! - Da, a spus blând bătrânelul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu inima ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea - rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea îmi dă în schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împărtăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Acestea sunt rănile deschise din inima mea, găurile negre... a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi desi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni; şi, cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor. Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânul. Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrânel, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata pe care a pus-o în inima lui. A rupt apoi o bucată din inima brăzdată de cicatrice şi a pus inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase. Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasa ca niciodată,  fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânelului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum. Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreaga în piept! O inimă perfectă, dar lipsită de frumuseţe...
                  Inima ta cum este? O poţi împărţi cu alţii?

BIBLIOGRAFIE: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Constantine Cavarnos, Căile sfinţeniei, E.I.B.M., Bucureşti, 2002; Alfavita sufletească, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti,1995; Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, Editura Egumenita, Galaţi, 2005; Preot Ioan C. Tesu, Omul - Taină teologică, Editura Christiana, Bucureşti, 2002; Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor 5 simţuri, Editura Bunavestire, Bacău, 2000; Părintele Miron Mihăilescu, Vorbeşte Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 2005; Preot Vasile Sorescu,Figuri, evenimente şi locuri biblice, Editura Vestala, Bucureşti, 2005; Părintele Hristofor Panaghiotis, Inima duhovnicească a creştinului ortodox, Editura Panaghia, Vatra Dornei, 2005; Grădina de flori duhovniceşti, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pravila de rugăciune şi vederea păcatului meu, Editura Pelerinul, Iaşi, 2003.

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

COPIL DIN EPRUBETA???

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
                  Moto: „Copiii nu sunt lucruri, ca să se facă“
                                             PREOT IOAN
    FECUNDAREA EXTRACORPORALĂ 
Foarte strâns legată de problema avortului este şi fecundarea extracorporală. Această metodă presupune stimularea organismului pacientei cu preparate medicamentoase, şi câteva ovule ies în cavitatea peritoneală. Ele sunt extrase şi fertilizate artificial în afara organismului femeii, într-o eprubetă. Embrionii dezvoltaţi astfel sunt transferaţi în uter. În aproximativ 5% din cazuri, fecundarea extracorporală are drept complicaţie sarcina extrauterină – principalul factor care duce la moartea mamei în primul trimestru de sarcină. Probabilitatea deznodământului letal este de zece ori mai mare decât la naştere şi de cincizeci de ori mai mare decât la avortul provocat! Riscul de sarcină extrauterină creşte odată cu vârsta şi atinge cele mai mari valori la femeia între 35 şi 44 de ani. În această afecţiune, este indicată extirparea produsului de concepţie. 

De obicei, fecundarea extracorporală duce la sarcină multiplă caracterizată prin anemie, toxicoză, slăbire a capacităţii contractile uterine, naştere prematură şi alte efecte colaterale. Pentru a evita apariţia simultană a trei până la şase embrioni a fost inventată metoda reducţiei ovulelor fertilizate care sunt „de prisos“. De pe poziţiile învăţăturii ortodoxe, pregătirea, conservarea şi distrugerea  intenţionată a embrionilor „prisositori“ este o procedură condamnabilă din punct de vedere moral. 
Nu s-a clarificat încă felul în care reducţia embrionilor „prisositori” se răsfrânge asupra embrionului păstrat, dar se poate presupune că ea produce un şoc foarte puternic. În favoarea acestei concluzii vorbesc date serioase ale biologiei. Să începem de departe. În anul 1968, criminalistul american K. Baxter a demonstrat capacitatea plantelor de a recepta şi de a prelucra semnalele de la distanţă ale naturii vii. El a plasat senzori electronici pe frunzele unei plante de interior şi a urmărit felul în care a reacţionat aceasta la moartea unei fiinţe vii. Experimentul a fost organizat în următorul mod: un crevete viu a fost pus pe o plăcuţă fixată deasupra unui vas cu apă fierbinte. Plăcuţa urma să se răstoarne într-un moment pe care nu-l ştia măcar nici experimentatorul, deoarece comanda avea să fie dată de un generator de numere aleatorii. Automatul a funcţionat, şi crevetele a căzut în apa clocotită. Experimentul a fost repetat de mai multe ori. De fiecare dată, în momentul morţii victimei apărea pe panglica aparatului de înregistrare un semnal distinct: frunza plantei înregistra moartea crevetelui. Trebuie spus: condiţiile în care se petrecea experimentul excludeau cu stricteţe alte influenţe (sonore, termice, etc.).
În anul 1972, cercetătorii sovietici V.P. Kaznaceev şi L.P. Mihailova au stabilit că celulele separate „comunică“ prin semnale electromagnetice. În două camere izolate prin geamuri de cuarţ experimentatorii au plasat celule din aceeaşi cultură. Geamurile permiteau trecerea razelor ultraviolete, şi celulele se „observau“ reciproc fără întrerupere. Într-una din camere a fost introdus un virus. Celulele intrau în luptă cu el şi în scurt timp mureau. Însă – o, minune! – pierind, parcă le „telegrafiau“ „spectatorilor“ prezenţi dincolo de geam! Semnalul de alarmă era reprezentat de un peak al emisiei de radiaţie. Acesta creştea în amplitudine atunci când virusul penetra în celulă şi începea să perturbe metabolismul.
Tocmai acest „cod luminos“ era receptat de către celulele din camera vecină. Din „spectatori“, acestea se transformau în „suferinzi“ de la distanţă! Se îmbolnăveau de aceeaşi boală şi mureau. Experimentele au fost repetate de multe ori, schimbându-se viruşii, celulele etc. concluzia însă a rămas aceeaşi: celulele semnalizau că sunt pe cale să moară şi „descriau“ anumite trăsături distinctive ale „vrăjmaşului“ care le ataca, străduindu-se să-şi „prevină“ „confraţii“ despre pericol. Acum s-a dovedit că celulele biologice „comunică“ la distanţă graţie unui „cod luminos“. Pe lângă asta, o „legătură“ care asigură coordonarea raţională a sistemelor distincte ale celulei există şi intracelular, între nucleu şi citoplasmă. Aceste concluzii ştiinţifice nu contrazic câtuşi de puţin vederile autorilor ortodocşi. Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, la întrebarea „pot plantele să simtă?“ Sfântul Ignatie Briancianinov a dat răspunsul: „…Ele nu au mijloacele de a ne aduce la cunoştinţă în mod limpede acest lucru… Nu avem temeiuri pentru a ne însuşi cu hotărâre părerea că plantele sunt înzestrate cu o simţire proprie, dar nu avem nici dreptul de a o respinge fără drept de apel“. 
Iar acum, să ne gândim: dacă se „contactează“ între ele celule plantelor, care nu au sistem nervos, este cu atât mai probabil să existe o astfel de „comunicare“ între celulele embrionilor umani, care au o organizare mai înaltă! Iată de ce se poate presupune că distrugerea selectivă a ovulelor fecundate artificial influenţează negreşit embrionul lăsat în viaţă şi transferat în uter. Pentru determinarea mecanismelor şi rezultatelor concrete ale acestei influenţe asupra sănătăţii copiilor este nevoie de cercetări complementare. Legătura cu problemele de duhovnicie şi de morală este evidentă. În mod indirect confirmă cele arătate mai sus dizertaţia alcătuită de V.O. Bahtiarova
Din 82 de copii „de eprubetă“, concepuţi cu ajutorul fertilizării extracorporale (FEC) şi al inseminării artificiale (IA), 44 prezentau simptomatologie neurologică. Printre tulburările cel mai des întâlnite este întârzierea dezvoltării intrauterine: 29,3% din numărul total al copiilor studiaţi care au fost concepuţi prin metoda FEC, şi 28,3% din numărul total al copiilor studiaţi care au fost concepuţi prin metoda IA. Asfixia la naştere a fost înregistrată la 89,4% (ECO), respectiv 90,5% (IA); modificări neurologice – la 53,6%, respectiv 38,3% (IA). În „Bazele concepţiei sociale…“, Biserica Ortodoxă Rusă s-a pronunţat şi cu privire la celelalte tehnologii medicale care permit depăşirea sterilităţii. Dacă cuplul nu este capabil de zămislirea unui copil, iar tratamentul medical şi chirurgical nu dă rezultate, soţii trebuie să-şi primească infertilitatea cu smerenie, ca pe o chemare creştinească aparte. De comun acord, se poate înfia un copil ori se poate efectua fertilizare intracorporală cu spermatozoizi de la soţ. Această ultimă metodă nu încalcă integritatea legăturii conjugale, nu se deosebeşte fundamental de conceperea pe cale naturală şi are loc în contextul relaţiilor conjugale. Fecundarea intracorporală constă în introducerea pe cale artificială a spermatozoizilor în cavitatea uterină. Prin trompa uterină, aceştia pătrund în cavitatea abdominală şi fecundează un ovul. Acesta se întoarce prin trompa uterină în cavitatea uterină, se implantează şi continuă dezvoltarea. Spre deosebire de fecundarea extracorporală, aici nu există embrioni „prisositori“ care să fie distruşi. Donarea de celule sexuale constituie o problemă aparte. În cadrul oricărei forme de fecundare artificială, ea „încalcă integritatea persoanei şi exclusivitatea relaţiilor conjugale, admiţând intruziunea unei terţe persoane în ele“. Utilizarea materialului de la donatori (în primul rând anonimi) subminează temeliile familiei şi încurajează paternitatea (sau maternitatea) lipsită de responsabilitate. De asemenea, este considerată nefirească şi amorală de către Biserică aşa-numita maternitate-surogat – implantarea ovulului fecundat într-o femeie străină, care după naştere returnează copilul „clienţilor“. În ţările occidentale, „maternitatea-surogat“ este destul de populară; în Rusia, ea este interzisă prin lege. Ea este inadmisibilă chiar şi atunci când nu sunt urmărite scopuri comerciale. Această metodă distruge profunda apropiere emoţională şi duhovnicească ce apare între mamă şi copil încă dinainte de naştere, traumatizează femeia purtătoare a sarcinii, îi încalcă simţămintele materne şi îi perverteşte instinctul naşterii de prunci. Darul lui Dumnezeu – capacitatea de a aduce copii pe lume – se transformă într-o profesie aducătoare de profit. Suferă şi copilul, pe care mai apoi îl poate afecta o criză de identitate şi o traumă psihologică extrem de puternică. „Maternitatea- surogat“ şi donarea de celule sexuale presupun prezenţa la copil, pe lângă părinţii „sociali“, şi a aşa-numiţilor „părinţi genetici“ sau „biologici“. Din punctul de vedere al psihologiei, întrebarea: „Cine sunt părinţii mei adevăraţi?“ este extrem de chinuitoare. Ea este capabilă să deruteze, să „strivească“, să demoralizeze. În mod subiectiv, omul se simte „al nimănui“, „dezrădăcinat“. De aici provin diverse tulburări psihologice şi comportamentale, precum şi acutizarea tulburărilor somatice şi psihice deja existente. Uneori se ajunge până la „pierderea identităţii“.
 Evident, problemele duhovnicesc-morale ale obstreticii şi ginecologiei au nevoie să fie studiate sub toate aspectele. Este absurd să le neglijăm, cu atât mai mult cu cât creştinismul a elaborat, cu multe veacuri înaintea descoperirilor ştiinţelor naturale, prescripţii uimitor de sănătoase şi de clarvăzătoare, care nu şi-au pierdut deloc actualitatea, iar pentru oamenii credincioşi reprezintă o autoritate cu nimic mai prejos de părerea medicului. Specialistul în obstetrică şi ginecologie nu are decât de câştigat dacă va aduce în sprijinul propriilor recomandări cuvântul ci greutate al Bisericii. El are tot dreptul să facă asta, întrucât şi medicina dimpreună cu psihologia consideră dăunător şi periculos pentru sănătate ceea ce Biserica socoate a fi imoral şi păcătos. Aici este un teren deschis pentru cooperarea dintre păstor şi medic spre binele oamenilor aflaţi în suferinţă.
 Pe data de 21 septembrie 1999, în epistola sa praznicală cu prilejul punerii şi sfinţirii paraclisului din Centrul ştiinţific de obstetrică, ginecologie şi perinatologie al Academiei Ruse de Ştiinţe Medicale, Preafericitul părinte, Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi a toată Rusia spunea: „Este un semn al purtării de grijă dumnezeieşti faptul că în medicina noastră se manifestă tot mai limpede tendinţa de a colabora cu Biserica, cu teologii şi sfinţiţii slujitori. Îndelungata perioadă în care ţara noastră s-a aflat sub domnia indiscutabilă a valorilor materialiste i-a dus pe cei mai mulţi dintre ruşi la un deplin indiferentism faţă de problemele credinţei şi, ca atare, la o stare duhovnicească pe potrivă. Problema sănătăţii fizice se rezolva la nivel strict fiziologic. În ultima vreme, medicina se loveşte tot mai des de boli în faţa cărora ştiinţa se arată neputincioasă şi totodată de cazuri incredibile, inexplicabile raţional, de vindecare a lor. Căutând cauza, oamenii au început să se întoarcă la Biserică, la Dumnezeu… Bolnavii trebuie trataţi prin eforturile comune ale preotului şi medicului, folosindu-se atât experienţa Bisericii cât şi a ştiinţei“. 
 Păzind cu sfinţenie viaţa omului, Biserica năzuieşte să apere drepturile şi sănătatea copilului ce va să vină pe lume. Ea încuviinţează metodele medicale tradiţionale de tratament care nu contrazic planul lui Dumnezeu cu privire la om. Medicina reprezintă un instrument al Purtării de grijă dumnezeieşti. Dumnezeu Însuşi a binecuvântat arta obstetrică şi ginecologică prin moaştele din Egipt. În ciuda poruncii faraonului, acestea nu îi omorau pe noii-născuţi evrei de parte bărbătească. Pentru aceasta, Dumnezeu le-a făcut bine şi le-a întărit neamul (Facerea 1:15-21). Şi astăzi lucrătorii care îşi îndeplinesc cu corectitudine îndatoririle profesionale în domeniul obstreticii şi ginecologiei fac un lucru folositor nu numai pentru pacientele lor, ci şi pentru mântuirea propriului suflet. Faptul că profesia de obstretician-ginecolog este plăcută lui Dumnezeu se confirmă şi prin aceea că din vechime medicii foloseau fără nicio împotrivire din partea Bisericii medicamente analgetice şi alte metode specifice în naşterile dificile, în complicaţiile legate de acestea, în tratamentul bolilor femeieşti. Deşi Domnul Dumnezeu i-a zis Evei: …înmulţind voi înmulţi durerile tale şi suspinul tău; întru dureri vei naşte prunci… (Facerea 3:16), Biserica nu vede nicio interzicere a asistenţei obstretical-ginecologice. Biserica îşi mângâie fiicele cu faptul că Domnul pe cea stearpă o va face a locui în casă, şi ea va deveni mamă care se veseleşte de feciori (Psalmul 112:9). Să ne amintim: mulţumită credinţei sale, bătrâna soţie a dreptului Avraam a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită (Evrei 11:11). Voi sunteţi fiicele ei dacă faceţi ce este bine şi nu vă temeţi de nimic (1 Petru 3:6). Grija Bisericii pentru femeile gravide şi care alăptează nu se mărgineşte doar la ajutorul dat prin rugăciune. Cu binecuvântarea duhovnicului, ele pot mânca fără restricţii în zilele de post orice mâncare folositoare pentru sănătatea lor. La nevoie, perioada de post dinaintea Sfintei Împărtăşanii se poate scurta la câteva ore. Este însă de dorit ca pogorămintele în privinţa postirii să fie compensate printr- o râvnă sporită faţă de celelalte fapte bune (rugăciunea, milostenia, citirea literaturii patristice etc.). Din mila lui Dumnezeu, terapia duhovnicească ortodoxă, combinată cu tratamentul medical raţional, permite evitarea grozăviilor „Golgotei intrauterine“. 
 Argumentele aduse mai sus vor stârni, probabil, împotrivirea şi nedumeririle unora, cărora li se vor părea neconvingătoare, prea fragile şi prea naive. 
Nu vrem să-i impunem cititorului cu sila punctul nostru de vedere. Pur şi simplu îi împărtăşim nişte concluzii care pentru noi sunt evidente. Există întotdeauna o dependenţă duhovnicească a bolii de păcat, însă nici pe departe nu se poate spune acelaşi lucru despre dependenţa medico-psihologică. Pe de o parte, cu cât păcătuiesc mai mult şi se pocăiesc mai puţin părinţii, cu atât este mai mare probabilitatea ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Pe de alta, cu cât ei păcătuiesc mai puţin şi se pocăiesc mai mult, cu atât este mai mare probabilitatea ca odrasla lor să crească sănătoasă. Precizăm: este vorba de starea sufletului – dar întrucât sănătatea trupească depinde în mare măsură de cea sufletească, putem să aplicăm şi în privinţa ei concluzia de mai sus. În orice caz, la fiecare om totul este foarte personal, individual, nuanţat cu particularităţi proprii. Într-o problemă atât de delicată ca dependenţa sănătăţii copiilor de păcatele părinţilor trebuie evitate generalizările masive şi concluziile care decurg din acestea. Trebuie să avem mare grijă când punem problema îndrăcirii şi a celorlalte boli duhovniceşti. Aici (ca de altfel peste tot), un rol colosal este jucat de Pronia dumnezeiască, de uneltirile dracilor, de neputinţele pur omeneşti şi, desigur, de educaţia copilului. Mediul în care se maturizează personalitatea îşi pune amprenta de neşters asupra particularităţilor înnăscute şi dobândite ale organismului, asupra trăsăturilor de caracter şi temperament, asupra necesităţilor şi înclinaţiilor.
 Ce să facă oamenii care şi-au dat seama că pricina bolii copilului lor se ascunde chiar înăuntrul lor? 
La această întrebare nu se poate răspunde în două vorbe. În primul rând, nu trebuie să deznădăjduiască. Dimpotrivă, este nevoie de pocăinţă adâncă şi de rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Păcatul îl mutilează pe om, iar pocăinţa îl vindecă. Părinţii care şi-au educat greşit copiii fac mai mare păcat dacă pierd timpul dat de Dumnezeu pentru pocăinţă şi rugăciune. Astăzi se săvârşeşte iar minunea despre care vorbea Sfântul Ioan Botezătorul: Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii lui Avraam (Matei 3:9). 
Şi atunci, pentru cucernicia părinţilor, Domnul Cel Milostiv le va spune copiilor lor uluitoarele cuvinte pe care cândva le-a grăit vameşului Zaheu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam, pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19: 9-10).
                        Ce spune Patriarhia Moscovei?
 În Biserica Ortodoxă Rusă, Consiliul Bisericesc şi Social pe Probleme de Etică Biomedicală de pe lângă Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii a decis că: „Toate tipurile de fecundare extracorporală, inclusiv prelucrarea, conservarea şi distrugerea deliberată a „embrionilor în surplus“ reprezintă proceduri de nepermis din punct de vedere moral, potrivit credinţei ortodoxe“. 

miercuri, 29 ianuarie 2014

Testamentul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Se povesteşte că un om cu oarecare stare a murit. Avusese un fiu care din tinereţe plecase undeva în America şi-şi pierduse urma. Câţi n-au plecat aşa şi de la noi din Transilvania! Murind tatăl lui şi lăsând o oarecare avere, s-a constatat că nu avea urmaşi, şi că a lăsat un testament pentru fiul său, la dispoziţia judecătorului. Judecătorul a dat de veste în America printre cunoscuţi şi prin locurile unde erau săteni de-ai răposatului. A murit cutare. Fiul său să se prezinte că este, prin testament, moştenitorul întregii averi a tatălui său. Dar în loc de unul s-au prezentat trei, fiecare din ei pretinzând ca este fiul. Se potriveau şi numele. Judecătorul nu avea nici un semn de recunoaştere. Tatăl lăsase doar testament că averea rămâne fiului său, dar nici nu-l descrisese, pentru că nu-l văzuse din fragedă tinereţe, şi nici nu ştia exact pe unde era şi ce făcea. Judecătorul nu avea nici un mijloc prin care să-l identifice pe adevăratul fiu. Şi atunci a apelat la o judecată solomonică. (Vă amintiţi ce e o judecată solomonică? Două femei îşi disputau acelaşi copil, una spunea ca e al ei, cealaltă spunea că e al ei. Ajunse în faţa lui Solomon, celebru pentru înţelepciunea lui, şi care de asemenea nu avea nici un mijloc prin care să decidă al cui era cu adevărat copilul, s-a gândit la o stratagemă. A zis: "Aduceţi copilul aici". Şi l-au adus. Atunci a poruncit unui slujitor: "Taie copilul în două, şi jumătate să ia una din pretinsele mame, iar cealaltă jumătate s-o ia cealalta". Una din ele a zis: "Aşa să faci!" Cealaltă a zis:
 - "Nu. Decât să-l tai, mai bine dă-i-l ei". Solomon a recunoscut în această femeie pe mama adevărată, pentru ca numai o mamă adevărată nu putea să rabde ca propriul ei copil să fie tăiat, pe când cealaltă, care nu era mamă adevărată, a acceptat cu uşurinţă sentinţa). Judecătorul din cazul nostru, cu cei trei fii, a apelat deci tot la o judecată de tip solomonic. I-a pus să jure, dar au jurat toţi trei că sunt adevaraţii fii. A cerut atunci să i se aducă portretul tatălui mort, şi punând portretul pe un perete, a spus: "Vă dau la toţi trei câte un arc. Cel care, dintre voi trei, va trage direct în inima tatălui, aceluia îi voi da averea. Nu am alt mijloc de judecată, decât acest fel de tragere la sorţi". Doi dintre ei care erau şi foarte buni ţintaşi, au luat repede arcul şi au tras foarte aproape de inima, aproape în acelaşi loc. Al treilea n-a vrut să tragă. Dar nu pentru că n-ar fi fost un ţintaş bun. Era cunoscut chiar ca cel mai bun. Ar fi nimerit drept în inima. A zis: "Nu pot să trag în inima tatălui meu!" Judecătorul a recunoscut în acesta pe adevăratul fiu, căruia i-a revenit toată moştenirea tatălui sau.

luni, 27 ianuarie 2014

A L P I N I S T U L

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit pentru asta timp îndelungat şi în final a hotărât să se aventureze singur pentru a primi singur laurii victoriei. Noaptea căzu grea pe înălţimile munţilor şi omul nu a mai văzut nimic. Totul era negru. Până şi luna şi stelele fuseseră acoperite de nori negri. Şi cum se căţăra el, la doar câţiva metri de vârful muntelui a alunecat şi a căzut în gol. Alpinistul văzu în acea îngrozitoare cădere episoade din viaţa lui, bune şi rele. Se gândi la moartea care era aproape când, deodată, a simţit frânghia de siguranţă că-i frânge mijlocul. Fusese oprit din cădere şi acum atârna în gol legat de acea frânghie. Urmă un moment de tăcere absolută, atârnă în neant şi singurul lucru ce-i veni în minte a fost: „Ajută-mă Doamne“. Deodată auzi o voce venită din depărtări: „Ce doreşti fiule?“ striga alpinistul cuprins de frica morţii. „Chiar crezi că eu te pot salva?“„Da Doamne, cred în Tine.“„Bine, dacă crezi în mine şi în salvarea mea taie frânghia de care atârni“, spuse Dumnezeu. Un moment de tăcere, alpinistul se îndoi şi pierdu credinţa, frânghia era singura care-l ţinea în viaţă...aşa că nu tăie frânghia şi hotărî să renunţe la ajutorul dumnezeiesc. 
A doua zi dimineaţa, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranţă la doar doi metri de pământ. Murise îngheţat de frig. Cât de ataşat de frânghia ta eşti tu?

Postare prezentată

HRISTOS A INVIAT!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE... ...

Arhivă blog

Etichete

.Uleiul sfințit 100 POVETE ORTODOXE 486 Întrebări din Biblie cu răspuns ABECEDARUL VIETII DUHOVNICESTI AICI GASESTI BLOGURI ORTODOXE AICI GASESTI CANTARI DUHOVNICESTI -LITURGICE AICI GASESTI CUVINTE DE FOLOS DE AVVA PIMEN AICI GASESTI INDREPTAR PENTRU SPOVEDANIE AICI GASESTI INTREBARI SI RASPUNSURI AICI GASESTI RUGACIUNI IMPORTANTE AICI GASESTI..VIETILE SFINTILOR AJUNUL BOBOTEZEI APA SFINTITA APOCALIPSA Articole Apopei Roxana BINECUVANTARE BINEFACERILE BISERICI BOBOTEAZA Bucuria de a privi o icoană BUNA VESTIRE..! [Blagoveştenia] Care e rugăciunea primită de Dumnezeu? Care este numele corect al Mântuitorului – Iisus sau Isus? CATEHEZA CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE Ce să faci dacă ţi-e ruşine să mărturiseşti un păcat? CELE 10 PORUNCI Cele 14 reguli pentru mergerea la biserica Cifra sapte in Sfanta Scriptura CITATE DIN SFANTA EVANGHELIE CODUL SECRET AL BIBLIEI Completare la cateheza despre pocăinţă COPIL DIN EPRUBETA??? Credinciosul şi frizerul necredincios CREŞTINISM şi YOGA ÎN TOTALĂ CONTRADICŢIE UNA CU ALTA!!! CRUCEA VIEŢII OMENEŞTI CUM GANDESC COPIII... CUM SA NE RUGAM CUM TREBUIE SA CITIM BIBLIA CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE SCOPUL VIEŢII CREŞTINEŞTI CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE TAINA SFÂNTULUI BOTEZ De ce Iisus si nu Isus? DE CE TREBUIE SA NE SPOVEDIM? DE STIUT CLAR DEPRE SFANTA CRUCE Despre Dragoste de Dumnezeu DESPRE ACATISTE DESPRE ADULTER DESPRE ASCULTARE DESPRE ATEISM DESPRE AVORT Despre bârfire DESPRE BETIE Despre bucurii DESPRE CALENDAR DESPRE CANDELE SI ICOANE DESPRE CREDINTĂ DESPRE CULTELE RELIGIOASE DESPRE DEOCHI DESPRE DESCURAJARE... DESPRE DIAVOL DESPRE DROGURI Despre Evanghelie DESPRE FEMEILE CARE SE INPODOBESC CU AUR SI SE MACHEAZA DESPRE FRICA DE DUMNEZEU DESPRE FUMAT DESPRE FURIE SI IERTARE Despre Halloween DESPRE IERTARE DESPRE IISUS HRISTOS DESPRE INGERUL PAZITOR SI ALTI INGERI DESPRE INIMA OMULUI DESPRE JUDECAREA APROAPELUI DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU Despre lumanare Despre Maica Domnului DESPRE MAMA DESPRE MANDRIE DESPRE MANIE DESPRE MANTUIRE DESPRE MILOSTENIE DESPRE MOARTE DESPRE NECAZURI DESPRE NEVOIA DE SPOVEDANIE Despre om DESPRE PACAT DESPRE PACATUL GRAIRII IN DESERT Despre păcat Despre părinti DESPRE PLANSURI SI LACRIMI Despre pocăintă DESPRE POMELNICE SI POMENIRI DESPRE POST DESPRE PREFACEREA SFINTELOR DESPRE PRESCURA DESPRE RAI DESPRE RUGACIUNE Despre sentimente Despre Sfarsitul lumii DESPRE SFINTELE PASTI DESPRE SINUCIDERE DESPRE SMERENIE DESPRE SUFERINTA SI RABDARE Despre suflet DESPRE TALISMAN DESPRE TATUAJE Despre vesnicie DESPRE VISUL MAICII DOMNULUI DESPRE ZODIAC SI HOROSCOP DESPRRE PĂCATUL GRĂIRII ÎN DEŞERT Din cugetările lui Petre Ţuţea DIN POPAS DUHOVNICESC DIN SFATURILE PARINTELUI IOAN DIVERSE DOAMNE! POEZII CU IISUS HRISTOS DRUMUL SUFLETULUI DUPA MOARTE ESTE SAU NU...PACAT? EXISTA REINCARNARE? Femeia in Biserică Fericitul Arhimandrit Sofronie Saharov FILMULETE YOUTUBE FLORIILE HALLOWEEN HRISTOS A INVIAT. Ieromonah Savatie Baștovoi Importanţa duhovnicului în viaţa creştinului Inaltarea prin Dumnezeu- picturi:Fred Tomaselli -text;Biblia INTERVIURI Intrebari si raspunsuri despre viata duhovniceasca INVATATURA ORTODOXA INVATATURI CRESTINE ISPITELE Istorioare pentru crestinii ortodocsi IZVORUL TAMADUIRII ÎNCREDE-TE-N IUBIRE! ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI LEGENDA LUI MOS CRACIUN LEGENDA VÂNĂTORULUI CARE ŞI-A ŢINUT VORBA Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie (partea I) Marturisirea unui satanist POCĂIT MEDICINA ISIHASTA MILOSTENIE MINUNI ALE SFINTILOR MIR DE NARD AUTENTIC Mos Craciun de Octavian Goga NESTEMATE DUHOVNICESTI O călătorie spre Ortodoxie O întâmplare minunată din Sfântul Munte Athos Oarba care vede orasul cetate ce sta pe alte 9 orase cetati PAROHIA VIILE FABRIC TIMISOARA Părintele Iosif Vatopedinul Peştera celor veşnic osândiţi PILDE DESPRE RUGĂCIUNE PILDE CRESTINE PILDE DIN PATERIC Pilde ortodoxe Pilde si povestiri ortodoxe PILDE. POCAINTA IMPĂRATULUI MANASE Poezi de Zorica Laţcu Teodosia Poezi de Sorin Croitoru POEZII Poezii de Costel Ursu POEZII CU IISUS HRISTOS Poezii cu Preot Ioan POEZII DE ANDREI BOTOSANU Poezii de Angelina Nădejde POEZII DE CAMELIA CRISTEA POEZII DE CRACIUN Poezii de Daniela Florentina Luncan Poezii de Dorin Dumitru Poezii de Horatiu Stoica POEZII DE IOAN DANCI Poezii de la Preot Ioan Poezii de Parintele Ilarion Argatu POEZII DE PASTE POEZII DE PREOT IOAN DANCI POEZII DE RADU GYR Poezii de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul PoeziI de Sorin Croitoru POEZII DE STEFANIA ROTARIU POEZII DE TRAIAN DORZ POEZII DECamelia Cristea Poezii si sfaturi de la Preot Sorin Croitoru POVESTEA MĂRULUI POVESTIRI DUHOVNICESTI DE LA SCHITUL LACU POVESTITE DE SFINTII PARINTI PREDICI PREOT IOAN PREOT IOAN DANCI Preot Ioan Plesuvu PREOT ISTODOR GEORGE PREOT TEOFIL PĂRĂIAN Profesorul Dumitru Dulcan PROFETII Prohodul Domnului PSALMI Puterea cuvintelor REVELION 2014 Ritual păgân al unei secte din Chile ROGĂCIUNE ROSTUL RUGACIUNE de DIMINEATA: RUGACIUNE CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS Rugaciune la vreme de ispita Rugaciune pentru România RUGACIUNEA MAMEI PENTRU COPII EI Rugaciunea celui "singur in suflet si trist " RUGACIUNEA DE MULTUMIRE RUGACIUNEA INIMII Rugaciunea Sfintei Cruci RUGACIUNI RUGACIUNI DE GABRIEL MANOLESCU Rugăciune către Maria Magdalena RUGĂCIUNE CĂTRE MÂNTUITORUL NOSTRU IISUS HRISTOS Rugăciune către Sfântul Ierarh Nectarie RUGĂCIUNE CĂTRE SFINŢII ROMÂNI (Duminica sfinţilor români) Rugăciune pentru vrăjmaşi Rugăciune pentru vrăjmaşi de Sf. Nicolae VELIMIROVICI Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime RUGĂCIUNEA "TATĂL NOSTRU" RUGĂCIUNI PENTRU SUFLET Rugăciuni la Intrarea Domnului in Ierusalim RUGĂCIUNI SI CUGETĂRI UMILICIOASE RUSALIILE SA FIM OAMENI SA-I AJUTAM SARBATORI SĂ-MI SPUI TU DOAMNE! Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos (6 august) Scoaterea Sfintei Cruci (1 august) Scopul existenţei umane“ SCRISOARE CATRE UN PRIETEN SPECIAL Secretul spovedaniei SEMNUL SFINTEI CRUCI Sf Maria Egipteanca SFANTA IMPARTASANIE SFANTA SCRIPTURA SFANTUL GHEORGHE SFATURI DE LA ARSENIE BOCA SFATURI DE LA PARINTELE IOAN Sfaturi de la părintele Ilarion Argatu Sfaturi despre icoane SFATURI ORTODOXE Sfaturi practice în Biserică Sfântul Eftimie cel Mare Sfântul Ioan Gură de Aur Sfestania SFESTANIA RANDUIALA SFINTIRII CASEI SFINTELE TAINE SFINTI SMERENIA SMIRNĂ ŞI TĂMÂIE SOCRII STIATI ...CA? SUFLETUL OMULUI SUPERSTITII TAMAIE SAU SMIRNA Tatăl nostru Tot omul este un cerşetor TRADITII Treptele păcatului Troia Ultimele trei dorinţe ale lui Alexandru cel Mare VENETIA Versuri de Horațiu Stoica Versuri Horatiu Stoica VESMINTE PREOTESTI VESTIMENTAȚIA FEMEII ÎN BISERICĂ VIATA DUPA MOARTE VIRTUTILE Vladimir Ghika - Gânduri pentru zilele care vin